Pe linia „Marilor Cannyoane” (Cañones) trecem întăiu pe la Claremont. Apoi deșertul se intercalează. Pe alocurea bolovănos, sălbatec, aiurea acoperit de o pădurice netrebnică, ori, pe lungi întinderi, nisip, valuri de nisip fără margeni. In unele locuri mașinile îl culeg, îl adună, săpând prăpăstii necontenit mărite; o bucată de vreme butucii de viță se ridică din alba masă nestatornică. Grădina de portocali se face rară, tot mai rară. De-asupra muntele albastru scrijelat închide zarea.
Oprire lungă înaintea marii, frumoasei gări de la S. Bernardino, întreagă învelită cu iederă. De aici încolo deșert de piatră și nisip de mărăcini și de copaci sălbateci fără stăpân, de ierburi seci. De-asupra plutesc nume vagi; Devore. Intre stânci soarele e cald ca într’o bună zi de vară. Via pusă pe alocurea începe să miște. Câte un fermier încearcă mici plantații de portocale. Colacii cu frunze căzătoare prind să se îmbrace. Muntele prinde mai strâns. Totuși pe o culme brazda de plug e trasă de un băietan. E întrebarea pusă deșertului dacă-i vrednic a primi munca omului.
La Cajon linia muntelui e întreită, împătrită. Stânca roșie a înlocuit prăvălirea de pământ și de pietriș. Enormi bolovani, ca un schelet de chit monstruos, amenință calea, care se înLortochiază prin dărâmăturile de piatră, prin suprafețele rotunjite, spălate de vechi mări, care au căpătat înfățișarea de oase lucii. Pe alocurea așezarea lor paralelă pregătește „canyoanelc”, aiurea piatra iea închipuirea unor imense dobitoace la pândă ori la odihnă.
Dar mai încolo caracterul aspru al muntelui se îmblânzește; tocmai sus pe vârf o îndrăzneață cale pentru trăsuri a fost tăiată în coasta galbenă. Un. alt drum suie, cu stâlpi de telegraf, tocmai în vârful escaladării, la Summit. Zăpada se ține încă tare de ultimul pisc.
La coborîre ciudate trunchiuri nodoroase întind pe crăci sucite ace. de brad care par enorme stele verzi rășchirate. La Hesperia, fără nimic din grădina Hesperidelor, tot șirul munților stropiți de zăpada își rasfață frontul. Unii din ei par a purta o largă floare albă. Cei tineri răsar, drepți, zburliți la vârf, cu aparență de platani. Atâta răsare din nisip. O fermă pierdută a strâns apa într’un lac .artificial.
Cele mai formidabile clădării de stâncă sânt însă alău turi, unde o fabrică desface în bucăți automobile usate. .E Viclorville, săracă înjghebare de câteva căsulii răzlețe. O exploatare mică de petrol pare a fi alături. O fabrică de ciment. Drumul de țară duce alături de calea ferată. Trăsurile se urmează răpecte.
încep arborii în floare și câte un ogor verde. Un râu confus își frânge apele dedesupt. Ce veche lăcomie spaniolă de aur o fi pomenind Oro Grande? De aici pană la Bristow, e, supt dealuri, un teren de sămănâluri și de creștere a vitelor, învrâstat cu dc o sută de ori atâta pustiu. Apoi acesta singur cuprinde tot supt șirul depărtat al munților albaștri.
La Barstow, așezare luxoasă, otel cu colonete de chios-stre, purtând pe marmura albă o fațadă, „Casa del De-sierto”. Public ca în localitățile de băi scumpe. De aici se pleacă spre Est.
Același deșert de granit roz, pe care-l aprind, îl învinețesc razele soarelui care se pleacă spre Apus. P& alocurea și sarea iese la suprafață prin mărăcinișul rar și galbena buruiană, uscată, ca la Nevvberry.
Seara se lasă. De-asupra pământului roș sămănat cu petele de aur ale pachetelor de ierburi uscate, albastrul pur al cerului se sprijină pe vânătul încunjur al munților Nevadei. In fața lor înălțimi ciudate, cu totul negre, mucede pe margeni, de un negru de arătură adâncă, se întind ca o amenințare. Une oip povârnișul lor alb, cu pete închise, e ca o imensă piele de panteră. Liniile lor încălecate sânt rupte, încolțite în felul cel mai neașteptat. Nu se poate un munte mai sfărâmat, mai fărâmițat. Dincolo de creasta lor neted profilată, parcă n’ar mai exista nimic. Fulgerări de aur încheie apusul.
Neted, cu ultima stâncă vânătă, straja de munte încetează. Sântem în câmpul deschis, veșnic asemenea cu sine. Aceasta însă numai o clipă, căci un alt șir, de același caracter, ne cuprinde. Pe șoseaua de supt ele ca niște licurici aleargă automobilele. Alte șiruri ajung a se năzări mai în fund.
0 noapte rece. Pe munte a fost furtună. Aprigă furtunăi cu zăpadă. Când ne oprim la El Gran Canone aierul e glacial. Dar așa de pur, de sănătos, de pătrunzător pănă în adâncul plămânilor ca întineriți la o înălțime de 7496!
E un platou înalt. Pinii îl îmbracă. 0 coamă deasă de pădure bătrână, pe alocuri neatinsă, copăcelul tânăr, sfios, lângă cel care domină larg cu crăcile roșietice, lângă strămoșul căzut, răsturnat peste crengile vii, prins în , mreaja lor, uscat ca un os de pește, de chit, în fundul Oceanului.
De-odată lângă otelul de bârne, roșii-negre, pregătit pănă în cele din urmă amănunte tehnice ale standardisării americane, pământul s’a scufundat pănă la aproape două mii de metri, pe o întindere de cincisprezece ori atâta. E o uriașă groapă, un imens cuptor: pare că forțele nestăpânite din mijlocul pământului ar fi izbucnit deschizând -o astfel de rană.