Trei ani de străinătate

Povestea 'Trei ani de străinătate' - Povesti de Nicolae Iorga 💤
O aventură de 25 - 27 minute in lumea magică a povestilor

Mă văd încă picat ca din cer, cu pălăriuța mea cenușie, cu fulgii unei bărbi începătoare, cu ochii speriați de acest indescriptibil haos, în Parisul de la sfîrșitul veacului trecut, în care, după întîia covîrșitoare uimire, mi-au trebuit luni întregi nu ca să-l înțeleg, căci nu fusesem trimes pentru aceea, și eram așa de strîns de îndatoririle mele încît nici n-aș fi putut îndrăzni să încerc a pluti pe acest ocean, ci ca să-mi găsesc cuibul din care atîtea lucruri de învățat, mai tîrziu și atîtea de făcut, nu-mi vor putea îngădui să mă desfac decît pentru trecătoare și insuficiente priviri răpezi în acele orizonturi fără de capăt.

O gară vuind de lume, în care călătorii erau aruncați din proastele vagoane ale Companiei de Est, încălzite prin tuburi de plumb cu apă caldă, care, din ușa deschisă asupra unui frig cam ca la noi, ți se aruncau în picioare de să ți le sfarme dacă nu le păzeai bine, apoi un imens bulevard înfășurat în muceda ceață de toamnă, din care va ploua aproape necontenit, un miros de sufragerie în care abia s-a mîntuit o petrecere, fronturi nesfîrșite de case negre înalte, una ca alta, o lume grăbită, chinuită, adăpostindu-și subt umbrele cilindrele burgheze ori șăpcile muncitorești, femei care nu aveau în zilele de lucru răgazurile societății noastre de deasupra, care trăia numai în serate și „picnicuri”, cu doamnele valsînd moale în brațele ofițerilor cu epoletele lungi de aur, strigătele prelungi, triste ale vînzătorilor ambulanți, cari erau pe toate străzile în tot lungul dimineții, o izolare, pentru mine, ca în mijlocul celui mai fără capăt pustiu, – iată ce m-a primit în dimineața cînd am făcut cunoștință cu cetatea imensă de unde atîta lumină mi se coborîse în suflet și unde trăiau, inaccesibili, dar cu atît mai adorați, zeii mei literari, așa cum îi cunoscusem unul cîte unul – parcă aș fi trăit ani de zile între dînșii, împreună cu Caragiale, Vlahuță și Delavrancea, eroii indigeni —, din paginile delicat ilustrate ale lui Daudet, în Trente ans de Paris.

Casa mi-o știam dinainte, deși cred că am petrecut cîteva zile în acel Hotel Rollin, cu numele marelui istoric din veacul al XVIII-lea, chiar lîngă zidurile venerabile, dar foarte modeste, ale vechii Sorbone, plină de mucegai și de umezeală, dar atît de adînc străbătută de un trecut așa de mare. Panu locuise în acea casă din Rue des Écoles 6, unde am fost primit ca o veche cunoștință, cu acel maternei spirit al bătrînelor franceze din mica burghezie, de doamnele Lagier, venerabile sexagenare, dintre care una avea o fată purtînd biblicul nume de Judith, dar lipsită de tot ce poate da un Olofern înainte ca momentele de dragoste de care s-a bucurat să fie plătite de sabia pedepsitoare a eroinei. Două odăițe, cu obișnuitul cămin de marmură la care te uiți cînd ți-e frig și te miri ce răpede se consumă fără nici un folos loabda de lemn menită mai mult să lase un frumos jăratec de o jumătate de ceas, cu înaltul pat în care picioarele mele supt pilotele umflate căutau în zădar, contra răcelii învăluitoare, capetele unui bun „oghial” moldovenesc cu meșteșug cusut, două-trei scaune și o măsuță de lucru, pe care m-am grăbit să înșir toate revistele la care colaboram, un dulăpior pentru cărți, – acesta era să-mi fie multă vreme sălașul. Deasupra, niște ofițeri greci cu familie se distrau țupăind tocmai în ceasurile cînd lucrările date de profesori îmi cereau mai multă liniște, și mai-mai să se încaiere o luptă greco-română în momentul cînd, sătul să bat cu bățul în plafond, am ieșit pe scară somînd inamicul să se prezinte – și, el aparținînd elementului militar, m-am convins că e gata să ia însuși ofensiva. O nenorocită de sluguliță, înfășurată în hăinuțe negre, care apărea un ceas-două pe zi pentru a face curățenie, cu pretenția de a i se îngădui, supt pretextul că duce portocale acasă, să împuțineze provizia noastră de cărbuni puturoși. Nu știu unde mîncam înainte de a face, într-o locuință ceva mai largă și cu alt orizont, bucătăria acasă, dar duse erau pe luni de zile belșugurile moldovenești cu care, după torturile școlii, mă obișnuisem.

Societatea românească nu mi se recomandase, și eu însumi n-aveam cum și cînd s-o caut. La doamnele Lagier era însă un român, și ce zdravăn, masiv și serios român, viitorul doctor și general doctor Vicol, care locuia însă intermitent, anumite legături feminine răpindu-l cu săptămînile, grijii gazdelor. Ne vedeam foarte rar și cu dînsul. În hotelul mobilat din fața Sorbonei au descins apoi, pentru studii în altă direcție, vechiul meu coleg de clasă mai înaltă la Botoșani, Evolceanu, foarte hotărît să nu piardă timpul și muncind din greu la filologul Othon Riemann, pe care l-a pierdut în urma unui accident în Alpi; bun concetățean și prieten, care ținea contabilitatea exactă a datoriilor pe care toată lumea le făcea la economiile lui. Apoi, bucureștean din Giurgiu, plin de mîndria unei teze despre Cabiri și a laudelor lui Odobescu, Teohari Antonescu, mititel și slab, cu ochelari savanți, d. Rădulescu-Motru, pe vremea aceea complect boem în apucături – și Evolceanu era în măsură s-o știe mai bine decît oricine, – pînă ce, nesatisfăcut cu filozofia franceză, și-a luat zborul către un Berlin mai metodic și mai original, d. Dianu și el student la latină, închis feciorelnic într-o odăiță totdeauna încuiată, din care un foc a făcut să iasă ca prin minune și o tînără ființă feminină. Ba chiar unul din fiii bogatului proprietar N. T. Popp din Craiova, venit pentru niște studii de drept. O dată am fost chemat într-un colț de Vaugirard, la un pension, ca să cunosc pe o domnișoară Poenaru Căplescu, care se cerea inițiată, prin insistențele mamei sale, în misterele limbii latine, dar nu eram om de angajat pe bani pentru preparații acasă, și nici bruna mea elevă cu ochii mărunți de șoarec nu înțelegea să-mi jertfesc timpul pentru dînsa.

Atîția… La secția istorică din Școala des Hautes Études, care se cere prezintată cu îngrijire pentru cît bine am luat eu de acolo, și nu-l pot uita nici pînă acuma, era numai un român, al cărui nume nu cred că trebuie să-l spun, un gras și oacheș oltean, foarte dibaci în a recurge la vechi cărți uitate și a face din ele teze nouă, foarte apreciate, lăudat fiind chiar că a căutat să învie cu talent opinii poate pe nedrept părăsite, și tot așa de dibaci în a muta pe cheiuri cărțile pe care voia să le cumpere, dintr-o lădiță în alta, cu prețul considerabil mai mic: mi-a spus de la început că el a venit ca să se pregătească pentru catedra pe care pe urmă mi-am permis să o ocup eu, iar el n-a ocupat nici una. Mai tîrziu numai, ca elev al Școlii Normale Superioare, unde Odobescu izbutise să-i capete un loc, a apărut Pompiliu Eliad, dar mediul cel nou a prefăcut foarte răpede pe fostul școlar al lui Maiorescu, sigur că va deschide drumuri cu totul noi în filozofie: n-au trecut decît vreo cîteva săptămîni și l-am văzut venind la mine foarte spășit, ca să-mi spuie că a căpătat o tristă dar folositoare convingere: că nu știe nimic și că trebuie să reia toate de la capăt. Eu, care n-aveam despre mine, cu școala mea din Iași, aceeași convingere, m-am raliat, firește, dar, de acuma înainte, pentru cîțiva ani, cu toată prietenia, la această convingere a lui.

Studenții români erau mulți, aproape incalculabil de mulți, dar nu mergeam eu acolo unde-i puteai găsi cu grămada, neocupați, zgomotoși, gata să se înjure și să se bată, prin cafenelele în vogă din acest Cartier Latin, cu legiunile internaționale de tineri de toate națiile, unindu-se numai prin grija amărîtă a carierei și prin aplecarea către petreceri în tovărășia unui public feminin special, cu care omul însurat n-avea nimic a face. Cîte unul dintre bursieri se risca pe acolo, din curiozitate sau din patima de a juca tablele, și astfel Teohari Antonescu s-a găsit expus brutalităților unui institutor bucureștean venit pe sama lui, care-și pregătea doctoratul în drept.

Ne-am dus atunci la Legație ca să-i cerem intervenția. Dar personalul diplomatic, cam de vrîsta noastră, ne-a primit cu toată autoritatea pe care i-o dădeau înaltele lui funcțiuni. Ministru fusese Alecsandri, și locul rămăsese neocupat, interimatul fiind ținut de d. Nanu, a cărui asămănare cu președintele Carnot era în adevăr uimitoare. Dar pînă la d-sa era drum lung și, cînd l-am văzut, am căpătat numai neapăratele recomandații „să nu ne batem”. Izvorul de dreptate nu funcționa. Și, de altfel, niciodată de la Legație nu ne-a venit un sfat, o direcție, un îndemn. Și tot așa va fi și aiurea, la Berlin, C. Diamandy primindu-mă, cînd veneam să-mi reclam bursa, cu întrebarea:”Dar ce, muriți de foame?” Eram singura nație în care colonia, compusă mai mult de studenți, era lăsată cu totul de capul ei. De aici a rezultat că, la moartea lui Manolescu, marele actor, la moartea lui Kogălniceanu, care n-a supraviețuit ultimei lui operații, sicriul străinului a fost dus la gară în goana mare a unei trăsuri a pompelor funebre, fără ca, din sutele de tineri români, unul singur să fi fost acolo ca să aducă omagiul îndoliat al recunoștinții.

Așa singur am stat în acești ani de studii franceze, singur cu profesorii mei, cu lucrarea căreia în curînd m-am consacrat, cu cărțile pe care le găseam pe cheiuri și de a căror binefacere neprețuită va fi vorba pe urmă. O dată însă mi-a venit o foarte veche cunoștință, poetul Gheorghe din Moldova, mititel și bondoc, roșu și iute, pe care, căsătorit de curînd cu înalta, palida soră a lui Vasile Conta, Ana, statul îl trimesese pentru studii de statistică pe care le urma cu un moldovenesc și botoșănean răgaz pe cînd soția lui, foarte inteligentă și neasămănat mai întreprinzătoare, făcea tot posibilul ca să cîștige din această scurtă ședere și, ajutată de o soră demult așezată ca doctoroaie la Paris, răscolea orașul în toate colțurile.

Mă mutasem acuma în Rue du Cardinal Lemoine, la doi pași de locuința veche, în al doilea etaj al unei case curățele, cu o grădină părăsită alături și în față cu nuditățile unor băi, și aici avînd în serviciu și o harnică bucătăreasă și fată în casă corsicană, de un mare devotament, mobilasem două odăi cu „boiserii” și tapete de postav, cumpărînd din banii bursei cu îngrijire socotită, și din ce-mi dădea suplinitorul de la catedra din Ploiești, o mobilă care mi se părea culmea luxului: canapea, fotolii îmbrăcate în catifea, o bibliotecă. Puteam chiar să poftesc la masă și, o dată, într-un ajun de Anul nou, am trimes după răsăritul soarelui de a doua zi pe fostul coleg ieșean Gane așa, încît trebuia să întrebe ca să-și găsească domiciliul. Stăteam într-o casă unde stăteau și pensionari, a căror dispariție o semnala doliul de la poartă, dar și cîte un misterios student care la miezul nopții bătea la ușa necunoscutului ca să ceară chibrituri, dar nu mai știa unde i-o fi odaia, și între atîția locatari eu eram pentru „concierge”-ul alsacian, pe care așa de rareori îl trezeam cu obișnuitul:”Cordon s’il vous plaît” ca să-mi deschidă ușa, unul din cei mai respectabili și prin corespondența, ziare, reviste, jurnale, care-mi venea din țară, motiv pentru care Cerberul nostru mă ridicase la treptele nobleței, intitulîndu-mă statornic, doi ani de zile:”Monsieur du Chorka”.

Petrecerile nu puteau să existe pentru cine avea o sarcină așa de grea pe umeri: să ajungă în acei doi-trei ani la nivelul colegilor francezi, pregătiți altfel și în alte împrejurări iar, dacă e cu putință, să-i și întreacă. Rareori, mult mai rar decît ceilalți bursieri, la cari, ca la Evolceanu, se trezise o neașteptată și absorbantă pasiune pentru muzică, mergeam la teatre și tot așa de rar la Operă. Nici un spectacol nu mi-a lăsat vreo amintire, afară de Par le glaive al lui Richepin, romantic interpretat de sumbrul Mounet-Sully. Iar la Operă am avut prilejul să văd cum cade, în ciuda frumoaselor cîntece de pustiu ale turanienilor săi, cu o regină prizonieră în frunte, Le Mage al lui Massenet. Văd încă pe grosul tenor Escalais, basc după care se nebunea Parisul și pe cântăreața cu glasul clar, dur și sec, dna Melba, spre care atenția parizienilor se îndrepta mai mult pentru că știau legătura ei cu blondul pretendent la tron, ducele de Orléans, care, mai tîrziu, cumințit, dar nu pentru prea multă vreme, a luat în căsătorie, cînd eram eu la Viena, pe osoasa nepoată a lui Franz-Joseph, Maria-Doroteia.

Dumineca, încercam excursii în împrejurimi. Dar atîta lume se arunca asupra tramvaielor, unde se făcea controlul biletelor, și asupra cochetelor „bateaux-mouche” de pe Sena, încît groaza și dezgustul pe care mi l-a inspirat totdeauna îmbulzeala omenirii nerăbdătoare de a lua cît mai răpede un loc cît mai bun mă făcea să mă întorc, adesea, înapoi.

N-am cunoscut casa unui coleg francez, burghezia acestei societăți așa de prudente și de econoame ferindu-se, cu dreptate, de orice străin care n-ar fi fost îndelung și cu îngrijire verificat. La profesori nu era obiceiul să se meargă, și încercări făcute naiv mi-au dat lecții usturătoare. Nu știu cum și prin cine, m-am pomenit însă într-o seară în bogatul apartament al lui Émile Picot, fostul secretar al prințului Carol, cercetătorul literaturii noastre trecute și al cîntecului nostru popular, despre a cărui publicație în acest domeniu vorbisem cîndva fără ca el s-o știe și, acolo am găsit pe un german încă tînăr, cu lunga barbă castanie, care s-a recomandat drul Gustav Weigand, viitorul creator al Seminarului românesc din Lipsea. Îmi aduc aminte că, vorbind tot despre lucruri românești care plictiseau vizibil pe atunci așa de voinica și de blonda doamnă Picot, eruditul francez mi-a pomenit cu admirație de Nicolae Mavros care, spunea el, „era singurul om în stare a vorbi franțuzește ca în secolul al XVIII-lea”.

Societatea franceză, de la care, ca măsură înțeleaptă, ca organizare a muncii, ca discreție și eleganță sobră, aveam așa de mult de cîștigat, mi-a rămas total neștiută, ca și colegilor mei, trimeși și ei numai pentru carte, teză și diplomă, pe cînd, înaintea noastră, din boieria românească se formaseră exemplare strălucite de echilibru intelectual și de grație în purtări tocmai prin viața în familia franceză, ale cării defecte nu le puteam lua, cu firea noastră așa de deosebită, dar ale cării atît de mari calități ne-ar fi fost de un neprețuit folos. Și nici în cercurile intelectuale, în care un Georges Diamandy, și din cauza banilor săi generos împărțiți, se simțea ca acasă, n-au avut intrare aceia dintre noi cari iubeam literatura și lucram în domeniile ei. Mai fericit era doar Pompiliu Eliad, care și-a dobîndit între normalieni – ca înainte de dînsul un Țițeica la matematici – din acele prietenii franceze, greu cucerite, care nu te părăsesc însă niciodată: în cazul lui, aceea a unui de Martonne, marele geograf, care s-a găsit prin Eliad legat de România, căreia nu i-a închinat numai o operă clasică de geografie fizică și umană, ci i-a adus așa de mari servicii în întregirea de mai tîrziu a hotarelor.

De școală însă mă țineam. Nu însă în condițiile absurde ale programului care mi se dăduse, dar a cărui îndeplinire, firește, n-a cercetat-o nimeni. Fusesem trimes pentru limba greacă, dar eu, care mă gîndeam la filozofie și la istorie literară, n-am făcut nimic pentru a începe studii în această direcție, și astfel, Odobescu m-a mutat în toată forma, oficial, la istorie, spre care nu simțeam încă de ajuns ce mă leagă în toată tradiția, și politică și culturală, a amînduror familiilor din care mă coboram, ca și nesfîrșită mea curiozitate și iubire de sufletul omenesc, oricum și oriunde, ceea ce e mai la urma urmei singurul lucru vrednic de interes și de simpatie care există în adevăr, în cer și pe pămînt.

Dar, după noul îndreptar ministerial, unde nu trebuia să merg eu? La Școala de înalte Studii desigur, dar și la Sorbona, dar și la École des Chartes, care e în stare să reție singură pe cineva, și la École du Louvre, care e pentru artiști, și Dumnezeu mai știe unde. Era deci de toată necesitatea ca, fără să consult pe cei cari mă întrețineau de la București, să cercetez eu însumi terenul, să experimentez materii și profesori și să încerc selecția fără care învățătura mea ar fi fost mai mult o orbecăire și o pierdere de vreme.

Trebuia făcută întîi alegerea între școlile înseși și, rebel față de autoritatea școlară, așa de competentă încît putea fixa și un program amănunțit pentru studii de specialitate peste graniță, am ales Școala des Hautes Études, singură Școala des Hautes Études, unde eram dator, de altfel, după același program, să-mi iau diploma.

Cu altă îndrumare, i-aș fi putut urma stăruitor lecțiile fără a lăsa la o parte pe celelalte. Dar „școlăria” ieșeană era încă prea mult stăpînă pe sufletul meu ca să îndrăznesc a-mi face din toate părțile un program propriu. Nu-mi voi ierta niciodată că am fost doi ani și mai bine la Paris pe o vreme cînd se putea asculta la Collège de France un Renan, cînd la ședințele solemne ale Academiei se putea zări un Taine, fără să fi căutat a cunoaște pe autorul Istoriei literaturii engleze. Și mai ales pe acel interesant spirit, făcut tot din nuanțe și din tot ce îndoiala poate da ca atingere ușoară, ironică a lucrurilor și a ideilor pe care era să-l cetesc, în acești ani de studiu, în acea Viață a lui Isus, în care frații de Goncourt, ajunși de mult familiari mie în romane ca și în schițele din viața secolului al XVIII-lea, vedeau urme ale stilului lăptos al Georgei Sand, ca și în nobilele și frumoasele lucrări despre originile creștinismului părăsit de dînsul și chiar în acele diderotiane essay-uri de formă dramatică fermecînd pe atîta lume. N-am ascultat eu, care era să fac o teză cu subiectul și din literatura franceză a evului mediu, o lecție la Gaston Paris, care era să-mi șteargă în schimb pagini întregi din această teză cu mențiunea nu prea măgulitoare: „c’est insense…” Tot ce era dincolo de „școala mea” părea că nu mă interesează: n-am auzit o conferință, n-am asistat la o solemnitate a inteligenței franceze, n-am căutat cu ochii curioși și plini de admirație la aceia cari în deosebite domenii o reprezintau; în lupta continuă a ideilor tinereța mea n-a luat parte pentru unul sau pentru altul, n-am pus mîna decît pe revistele unei specialități pe care, astfel, o strîmtam eu singur. Tot așa nu urmăream nimic din viața politică franceză supt oblăduirea chiposului Sadi Carnot, menit unui tragic sfîrșit, pe care caricaturile și criticile vîndute pe stradă îl reprezintau așa de lemnos încît rămîneau într-însul dinții leilor trimeși de negusul Abisiniei, și a autoritarului Constans, prezintat de Rochefort ca un asasin recidivist, iritîNd pînă într-atît pe omul sigur și cumpătat, încît conflictul a produs în plină Cameră o răsunătoare palmă, urmată de dorita demisie ministerială. Cortegiul fostului Împărat al Braziliei, bunul bătrîn dom Pedro, a trecut prin Piața Concordiei, fără să mă fi deranjat o clipă de la ocupații, așa de onest și așa de îngust înțelese.

Și totuși era o vreme cutremurată de multe furtuni: un Ravachol, un Vaillant puneau bombe la poarta caselor burgheze, care se lăsau pe o coastă, și de Întîi Mai oamenii Primăriei acopereau cu nisip arterele principale ale Parisului ca să permită, contra încercărilor de revoltă muncitorească, șarjele splendizilor chiurasieri. Era apoi a doua zi după aventura, dusă pînă la margenea succesului, a frumosului general Boulanger cu ochii albaștri și barba blondă, și abia plecase în exilul spaniol lungul poet sarbăd al naționalismului agresiv, Déroulède. Republica, trecută prin nesiguranțele militărești ale lui Mac-Mahon și prin scandalurile cu decorațiile ale lui Grévy, nu era prea solid asigurată după douăzeci de ani, încă neîmpliniți, de existență. Ducele de Orleans se prezintase, contra legii care înlătura pe urmașii vechilor dinastii, ca să-și facă datoria militară de francez și, pentru mărețul dar făcut Academiei, ducele de Aumale, fiul lui Ludovic-Filip, era îngăduit să apară în mijlocul familiei pe balconul din fața parapetelor Senei.

Deși lipseau acum manifestațiile de la statuia Strassbourgului pierdut, deși respectul pentru știința germană era așa de mare încît un biet băiețandru cu numele, ridicul, de Hund, dar pronunțat: „un”, era considerat la școala noastră ca întruparea însăși a celei mai bine informate și mai metodice erudiții, gîndul trecutului, al gloriilor de odinioară, al hotarului întreg nu pierise. Alascieni erau pretutindeni, și se ceteau romanele lui Erckmann și Chatrian, paginile dureroase ale lui Edmond About și, în vremea cînd, după afacerea Schnaebélé, funcționarul alascian arestat de germani la graniță, caii cavaleriei au stat o noapte întreagă cu curelele pe dînșii, naționalismul francez al abatelui Wetterlé încălzea inimile. Alianța rusească se desemna ca o garanție a unei viitoare revanșe și întregiri și vizita escadrei Țarului, înapoiată de amiralul Gervais la Kronstadt, era salutată de cele mai entuziaste speranțe.

Legați de Tripla Alianță, eram stimați pentru valoarea militară ce ni se recunoștea, dar prezența noastră în tabăra adversarilor nu contribuia desigur să facă simpatici supt raportul politic pe supușii lui Carol de Hohenzollern: un obraznic coleg francez a și întrebat odată pe unul dintre noi „de ce nu ne lăsăm anexați de Rusia”. Ne aștepta în curînd procesul intentat de antreprenorul nemulțămit, Hallier, și un tribunal internațional va fi chemat să judece, după pledoarii care nu erau făcute în limba țerii. Din partea noastră, trebuie să spun că eram impresionați, mai ales înainte de a o vedea, de a trăi în mijlocul ei, de impunătoarea Germanie, căreia Wilhelm al II-lea, tînăr, limbut, plin de talent, măgulitor și gata de toate sfidările, îi dădea parcă un nou avînt, pe cînd în Franța republicană nu vedeam decît neînțelegeri, conspirații și spirit de anarhie. Unul din profesorii noștri, totuși un excelent republican și un om de stînga, ne spunea la curs că poate cea mai bună soluție la 1848 ar fi fost acceptarea regenței ducesei Elena de Orleans, ceea ce ar fi scutit de catastrofa, încă așa de dureros simțită, a imperiului al doilea. Pentru a înțelege în adevăr Franța ar fi trebuit acel simț intim care leagă om de om la două popoare care nu numai au asămănări, dar urmăresc aceeași țintă și împărtășesc astfel aceleași bucurii și aceleași deziluzii.

Deci, ceea ce părea că este și sfatul statornic de la București, numai Școala, Școala fără relații în afară. În zădar, Hasdeu îmi dăduse un bilet pentru slavistul Louis Leger, pe care-l cunoștea, cred, mai mult din scrieri decît prin relații personale. M-a primit învățatul încă voinic cu acea înfățișare ironică și cu acea blagă în vorbire pe care străinul o înțelege așa de greu și în care crede că recunoaște o intenționată și crudă luare în rîs; numai tîrziu de tot, după război, am putut prețui sentimentele adevărate ale aceluia care-și trăia în retragere ultimii ani. Mi-a mărturisit la acea primă vizită că Hasdeu îi e foarte simpatic, dar că nu apreciază metoda de lucru, pe care și eu o judecam așa de fastuos romantică, a învățatului român, și m-a poftit să mai vin în zilele și la ceasurile, irevocabil fixate, cum e obiceiul, invariabil, la acești oameni așa de muncitori, cînd se aduna ceva lume la dînsul, mai ales, firește, dintre clienții lui slavi. O dată – și n-am prea profitat de invitația aruncată în treacăt la care se adăugea și îndemnul de a merge la”Otelul Societăților Savante”, unde am auzit întîia formă, cu cochete și nepotrivite triluri la sfîrșit, a Marsiliezei —, o dată, zic, am dat acolo peste o traducătoare din rusește, rusoaică ea însăși, femeie între două vrîste, a cării întrebare: ce impresie mi-a făcut, era de natură să mă neliniștească. Principiile mele, ca și vrîsta și aspectul ei, m-au pus la adăpost de orice primejdie, mai ales că în aceste grele luni de inițiare școala avea așa de mari pretenții față de totala mea dezorientare.

Am cercetat la început mai mulți profesori, dar am rămas pe urmă numai la patru-cinci, iar, ceva mai tîrziu, trebuie s-o spun, cu singur subiectul tezei mele, care mi-a cerut doi ani de muncă și mi-a lăsat o prețioasă disciplină pentru toată viața. Totuși, pînă tîrziu, ideea unui doctorat la Sorbona, dacă mi-ar fi primită licența – și erau dispuși să ție samă numai de bacalaureat —, m-a urmărit. Alesesem chiar și subiectul: poezia latină în Italia modernă a lui Sannazar și Vida, însă m-am oprit la observația, spusă cu o francheță pe care m-am învățat greu s-o primesc, în toată sinceritatea și utilitatea, dar și în brutalitatea ei, ca de judecători pentru cari în asemenea cazuri nimic n-are a face decît chestiunea însăși, că o licență franceză se capătă printr-un „dresaj” pe care eu nul am și că risc astfel, deși mai „savant” decît cei de lîngă mine, să nu reușesc. Iar asemenea proiecte la oameni cari lucrează încet, aproape fricos, amenințau să-mi compromită reputația. Însuși Gabriel Monod, care domina secția noastră la Hautes Études, a scris protectorului meu Xenopol că „improvizez în erudiție” și, mai tîrziu, cînd îl rugam să-mi caute editor pentru un Carol al XII-lea la Bender pe care nu l-am scris niciodată, el îmi cerea prezintarea prealabilă a manuscriptului și, înștiințat de suflete bune de la noi, mustra în toată forma pe tînărul profesor de Universitate că, îmbrățișînd prea mult, uită de tradițiile școlii.

La început deci am mers și la un Roy, la un Thevenin. De cel dintîi, gras, roșu, vesel, încrezător – și luat în rîs de ascultătorii lui —, m-a îndepărtat pînă chiar această „bucurie”, care nu avea înfățișarea abstrasei științi ale cării mistere eram chemat să le pătrund. Tot așa nervozitatea acelui conferențiar de instituții care era Thevenin, pe care l-am mai revăzut o dată, după un sfert de veac, biruind încă nervii săi zdrobiți, care-l făceau așa de greu de ascultat.

Un mare folos aș fi putut trage de la vioiul Giry, care preda diplomatica. Nu știu ce m-a făcut să părăsesc un curs așa de necesar, rămînînd să învăț eu singur ceea ce acest excelent profesor, prea curînd dispărut, care e autor al unui manual ce cu greu va putea fi înlocuit, îmi ținea gata la îndemînă.

Rămîneau deci abatele Duchesne, Monod și d. Charles Bémont.

Duchesne, editorul vechilor biografii ale Papilor, Liber Pontificalis, și prezintatorul Romei subterane, cu mormintele martirilor, în pregătirea admirabilei Istorii a Bisericii, scrisă după cele mai bune tradiții de formă ale științii franceze, era Voltaire în carne și oase, dar și în spirit. Aceeași fină formă a craniului, aceeași viță de păr răsucită pe luciul pleșuviei totale, aceiași ochi proeminenți, cu aceeași tinerește ștrengară strălucire într-înșii, aceeași gură larg tăiată și răsfrîntă asupra dinților absenți. Și aceeași eternă îndoială, exprimată în nuanțe de o subtilitate infinită cu privire la lucruri pe care le lovea, fățiș și pieziș, cu atît mai mult, cu cît erau mai în general primite. Cîte oase de mucenici au fost răscolite de mîna aceea supțire fără a tremura înaintea sacrilegiului care, o dată săvîrșit științific, era întovărășit de nelipsitul zîmbet al feței întregi: încă unul căzuse jertfă unei neiertătoare analize! Unde se închina lumea, nu era totdeauna sfîntul. Voi ști mai tîrziu numai ce dușmănii stîrnise la Roma acel fel de a fi, cîte lupte a trebuit să poarte abatele pînă a ajuns – biruit întîi de Jonnart, diplomatul care expulzase pe Constantin al Greciei, ceea ce l-a făcut pe abate să cutreiere librăriile Parisului căuțînd operele învingătorului, – membru al Institutului, director al Școlii din Roma, unde adesea a speriat pe Monsignorii tipicari și, ultima dată cînd l-am văzut, îngrășat și puțin obosit, în 1920 […], mărturisindu-mi spaima lui înaintea valului de erudiți pe care fabricația noastră-l aruncă asupra unei societăți cu o direcție așa de deosebită. Dar, pentru moment, mergînd să-i prezint o teză, pe care o credeam destul de bine făcută, cu privire la o alegere de vechi Papă medieval, și făcînd să i se ducă de servitoare carta de vizită a importantei mele persoane, el m-a privit cu aceeași luminoasă ironie pe față, recomandîndu-mi să păstrez cartonul meu pentru altă ocazie.

Foarte distinsă figură de sever calvin, dintr-o veche familie de pastori din părțile Genevei, cu barba mică în două părți, fața încă tinerește roză, cu ochii foarte uzați supt nedespărțiții ochelari, Monod vorbea încet, cu un aer de tristeță, prezintînd, cu scrupulozitatea profesorilor săi germani, la cari se gîndea cu o jenată recunoștință sanitarul din 1870—1871, – cînd a scris adînc simțita cărticică Français et Allemands —, despre instituțiile france care erau de mulți ani de zile singura lui ocupație științifică. Ascultînd o expunere evident prea specială, în prea mici amănunte, fără nici o silință, pe care ar fi socotit-o scăzătoare, de a introduce în ea formă și viață, nu știam la acest profesor, atît de respectat, ce alese și duioase intimități ascunde aparența glacială și mohorîtă. Soț al fiicei lui Herzen, cugetătorul revoluționar al Rusiei, trăind în căsuța-i de la Versailles, Rue du Parc de Clagny, într-o tovărășie sufletească din cele mai distinse, și cu prezența unei rude mistice a soției sale, crescînd cu cea mai mare și mai discretă iubire o fiică, pe care am revăzut-o apoi la Roma, la Școala franceză, pe vremea iubitului abate Duchesne, pe lîngă care, eretic de figură și de vorbă, colegul calvin părea un aspru Jansenist catolic, și care e azi dna Rist, și pe acel fiu, Bernard, în care pusese atîtea speranțe și pe care l-au luat, în ce chinuri! ostenelile anume impuse de superiori fără inimă tînărului soldat, Monod ascundea de lume cu cea mai mare grijă această viață intimă a lui, așa de scumpă și așa de rară. O dată am mers la el ca să restitui o carte, și vizita n-a durat zece minute. Acolo am putut simți tot ce coboară în suflet religia unei așa de covîrșitoare autorități, trecută prin atîtea persecuții.

Tînărul alsacian protestant care prezintă izvoarele istoriei Angliei într-un curs, care păcat că n-a fost publicat, de cea mai mare preciziune și cu o formă plăcută, d. Bémont, avea față de noi o atitudine mult mai deschisă. Autor al unei teze frumoase despre Simon de Montfort, ajutătorul lui Monod la vestita Revue Historique se lăsa atras, din nesfîrșită lui bunătate, și la convorbiri în afară de materia predată. Bunele sfaturi se găseau totdeauna din belșug la acela care ne-a cercetat apoi în țară, ne-a urmărit cu atenție și, în timpul războiului, ne-a arătat una din acele simpatii profund înțelegătoare care mîngîie de suferinți și dau încredere în neapăratul succes al cauzei celei drepte. Și pînă astăzi, la capătul atîtor dovezi de prețuire pe care unele critici firești nu le pot slăbi, e o mare bucurie pentru mine de cîte ori ochii, încă așa de vii, plini de o neastîmpărată inteligență, ai octogenarului membru al Institutului, care a părăsit cu eleganță conducerea revistei, dar îi dă necontenit o prețioasă colaborație, se opresc asupra aceluia pe care l-a îndreptat la începuturile unei cariere care și ea s-a prelungit, spre desperarea urmașilor nerăbdători, așa de mult.

Îndemnul cel mai activ mi-a venit însă de la cineva care aparținea Sorbonei, între noi nu chiar atît de respectatei Sorbone, îmbulzită de studenți cari-și aveau în vedere examenele, unde am auzit o singură dată pe Lavisse, istoricul Prusiei lui Frederic, alcătuitorul, cu bizantinistul și cercetătorul Rusiei, Rambaud, al celei mai recente Istorii generale franceze și, obișnuit cu alte direcții, n-am revenit la lecțiile făcute literar de frumosul bătrîn cu ochii albaștri și ascuțita barbă căruntă.

Aici era însă, întrecînd pe toți prin cea mai absolută și mai rece rezervă, pînă într-atîta încît ni se părea că voit nu ne recunoaște pe stradă, un profesor care, înainte de toate, deși declarînd că nu-și recunoaște nici o aptitudine didactică, nici un talent de a comunica știința sa – și s-a retras peste puțin din învățămînt, pentru a trece la conducerea, pe mulți ani de zile, a Arhivelor Statului, – căuta să-și formeze elevii și altfel decît prin lucrările scrise de la Hautes Études, și să-i introducă în publicitate. Blond, cu ochii mici supt ochelari, cu un ascuțiș de barbă aproape tăios, puțin cîrn, cu un profil între Eschile și Paul Verlaine – poetul suferinților și capriciilor boeme sămănînd astfel cu cel mai impecabil și observat dintre erudiți – Charles V. Langlois, vorbea încet, cadențat, sacadat, afecționînd unele comparații ca aceea a „vinului nou în foaie vechi”. Acei mărunți ochi de miop și de observator m-au deosebit de la început dintre colegii francezi, printre cari îmi aduc aminte numai de măruntul, brunul și prietenosul Lucien Foubert, pe care nu l-am găsit mai tîrziu – iar de la Hautes Études îmi rămîne numai actualul director al imprimatelor la Biblioteca Națională, d. de la Roncière, fiul amiralului, și el însuși istoric al Marinei, pe a cărui mare învățătură, l