Ieșeam de pe sala întunecoasă și umedă a tribunalului. Eram cu un avocat, un vechi prieten al meu. Cum străbăteam cu greutate prin împestrițătura de oameni pe care patimile și ura îi poate aduna la un loc, trecu repede, prin fața noastră, un condamnat, urmat de santinelă. Condamnatul, un domn foarte bine îmbrăcat, ținea batista la ochi și plângea cu sughițuri.
Prietenul mi-l arătă și-mi zise:
— Uite-l, a dat foc, pentru ca apoi să fie despăgubit, a lăsat pe drumuri nu știu câte familii, și acuma, când se duce pe un an la pușcărie, plânge ca o muiere. Și adăugă cu dezgust: Urâți îmi sunt oamenii ăștia…
— Dragul meu, urmă el când ieșirăm afară în uliță, cât am fost procuror, am avut de cercetat multe fapte. Și m-am încredințat că lașii cei mai mulți sunt printre noi. Dumnezeu să mă ierte dacă-ți spun că, din câți oameni cunosc eu, nu se vor găși zece care să-și ia asupra-și răspunderea faptei îndeplinite. Ca să-ți dau o pildă de cum știu cei mici, cei umiliți, să-și primească soarta, să-ți povestesc o întâmplare.
Am luat-o încet, pe sub copacii umbroși ce mărgineau ulița. Prietenul începu:
Eram pe atunci procuror la Iași. Se făcuse un omor la drumul mare, și-a trebuit să plec repede cu trăsura. Am sfârșit cercetarea ușor; când am ajuns, jandarmii și puseseră mâna pe șatra printre țiganii căreia se găsea și cel ce omorâse proprietarul. Țiganul era dintre acei care ucid ca și cum ar bea un pahar de rachiu, sau ar mânca o găină de furat. În mintea lui nu trăia deosebirea dintre un fapt și altul. O bestie. Ăștia nu pot intra în rândul oamenilor… Mă întorceam spre Iași, când, într-un sat, în dreptul primăriei, îmi ieși notarul cu jandarmul înainte și-mi spuse că, atunci chiar, se făptuise o rănire cu toporul.
Eram foarte grăbit, dar a trebuit să merg. Ne-am îndreptat cu toții într-acolo.
Ograda era plină de oameni. Jandarmul i-a dat la o parte și am intrat în casă. Rănitul era un om în vârsta mijlocie. Primise o muche de topor în cap, la ceafă, dar nu murise. Nu putea scoate însă nici o vorbă. Nici nu se gândiseră măcar să-l ducă la spital. Am poruncit să-l trimită în trăsura mea și-am întrebat de cel ce lovise. Era vecinul, un moșneag. Am trecut alături. Într-o odaie joasă, pe pat, lângă un străjer, sta dânsul. Într-un colț, în picioare, un om voinic fecioru-său; iar lângă cuptor, bătrâna nevastă-sa. Când am intrat, moșneagul s-a sculat în picioare. M-am așezat pe un scaun, l-am chemat lângă mine și l-am întrebat:
— Dumneata ai lovit cu toporul pe Criste Dămian?
Moșneagul răspunse dârz:
— Eu.
— De ce?
Bătrânul își trecu mâna peste gură, își potrivi mijlocul în chimir, se uită pe sub gene la mine, apoi vorbi:
— I-am dat cu barda, pentru că, după ce mi-a înjunghiat purcelul, s-a ținut și țantoș și mi-a tras o palmă. Mi-a înjunghiat un purcel, purcelul de două luni, și l-am prins, că l-am văzut cum îl pârlea disde-dimineață. Și aista-i al doilea purcel care mi-l mănâncă, mânca-lar… Doamne iartă-mă…
— Ei, îi zic eu, și pentru un purcel să omori omul?
Moșneagul dădu cu mâna, să n-am grijă:
— Nu mai moare el, că doar nu l-am lovit să moară. L-a bătut tot satul odată, și n-a murit, că-i soi rău. Soiul rău nu moare.
— Și cum l-ai lovit?
Moșneagul stătu puțin pe gânduri:
— Păi cum… Ia, așa, bine…
— Nu: Așa, bine! Spune-mi: cum?
— Păi… m-am dus în ograda lui și i-am zis: Măi, da purceii mei îs de făcut pomană pentru sufletul bunică-tei? De ce mi-i înjunghii, măi, c-o să te ieu de beregată. El atunci, cum era cu barda în mâna dreaptă, a trecut-o în stânga și mi-a trântit o palmă zdravănă. Eu i-am smuncit barda și i-am făcut o dată vânt. Și Dămian numai ce-a căzut moale la pământ… Eu, când am văzut așa, și cum eram singur, că nu mai era nimeni cu noi, am strigat la fecioru-meu, să vie, să-mi ajute să ridicăm pe Dămian de jos, că țipa și gemea de durere. Pe urmă au venit și oamenii de ne-au găsit pe amândoi, pe mine și pe feciorumeu, acolo… Iaca așa…
În clipa aceasta se deschise ușa, intră un jandarm și-mi aduse vestea:
— Să trăiți, domnule procuror, până la spital rănitul a murit.
La vorbele acestea, moșneagul tresări ușor, dar rămase locului. În tăcerea care se făcu, glasul bătrânei se auzi de lângă cuptor: Dumnezeu să-l ierte. Apoi prinse să bocească. Moșneagul încercă să-și facă cruce, dar se opri repede, spuse numai și el: Dumnezeu să-l ierte.
Atunci din colțul odăii ieși la lumină feciorul bătrânului. Veni, se alătură de tată-său, îl dădu cu umărul mai încolo și zise:
— De-acu, lasă! Apoi se întoarse către mine: De-acu pot să spun: eu l-am omorât. Că tătuca nu credea să moară Dămian, așa, dintr-o lovitură, și-mi spusese, acolo, pe loc, să-l las pe dânsul să facă cele câteva luni de gros, că el tot îi bătrân și eu muncesc mai din greu acasă, și ajut mai mult mămucăi. Și eu am lăsat să fie așa, că Dămian n-a văzut cine l-a lovit, că eram numai eu cu tătuca, și când i-a dat tătucăi o palmă, s-a și întors să fugă, și eu, cum eram cu barda în mână, că cioplisem un par să-l înfig într-o spărtură de gard, am văzut roșu și l-am lovit pe la spate. Și dacă a murit, Dumnezeu să-l ierte. Da eu tot nu puteam să trăiesc să știu pe tătuca în gros pentru mine, că m-ar fi muncit gândul.
Bătrâna bocea mai tare. Moșneagul își șterse fruntea de sudoarea ce-i picura pe față. Ceilalți rămăseseră încremeniți…
L-am arestat. Mai înainte de a-l ridica, mi-a cerut voie să se ducă într-un colț. Acolo și-a scos cizmele cu creți, de și-a pus o pereche ruptă de opinci. Și-a lăsat cojocelul cel bun de pe dânsul și a luat un mundir vechi. A sărutat pe rând mâna bătrânilor, și-am dat să plecăm. La ușă se opri, de chemă pe tată-său. Apoi se căută în sân, scoase o basma, o desfăcu și luă dintr-însa o hârtie galbenă. O întinse moșneagului și-i spuse:
— Iată hârtia de plata ghirului; că te-o pune să-l mai dai o dată.
Apoi plecă fără să privească înapoi.
M-am plimbat încă mult cu prietenul meu, dar n-am mai vorbit nici unul. Ne cercetam sufletele.