Cîteva zile după arest ceas de bucurie, la vederea unei armate refăcute de suveran și însuflețite de cea mai deplină ascultare și de eel mai cald devotament față de dînsul, d. Argetoianu, în dubla sa calitate ministerială, adună, în prezența mea, pe prefecți pentru a-i îndemna să activeze încasările.”Le arată cum am asigurat cuponul chiar șl pentru viitor. Se vor căuta posibilități de a trece la comune ca primari și perceptori pe învățătorii prisoselnici. Din partea mea li spun că ei, depinzînd de toate ministerele și reprezintînd statul integral, au prestigiul lui de păstrat cu orice preț și le cer să-mi dea informații locale despre școli și corpul învățătoresc.” A doua zi arăt regelui intenția mea de a nu se mai numi noi învățători în acest an.
Dar evenimentele își urmează acuma cursul, pe care nici o bunăvoință nu-l poate împiedeca. Nici o bunăvoință, declt, În lipsa înțelegerii din partea acelora cari vorbesc țerii și în numele ei, acea încredere deplină a suveranului, care, mie personal, îmi lipsește de prea multă vreme și fără „are nu se poate domina o astfel de situație.
Raportul dlui Rist, care critică toate gestiunile financiare de la stabilizare încoace și, refuzîndu-ne orice concurs, ne trimete la tehnicienii de la Geneva pentru sfaturi de reorganizare, e urmat de declarația dlui Tardieu, transmisă prin ministrul nostru la Paris, – și nu numai guvernului —, că trebuie să ne refacem o reputație „compromisă” prin adevărate „aventuri” (conversiunea). Prevederile dlui Argetoianu nu se adeveriseră.
Cînd, la 21 mai, cu prilejul serbării de la regimentul de pionieri, înireb pe regele unde se duce pentru vară și la ce dată, răspunsul este că aceasta „e în legătură cu situația politică”. Nu era greu să se interpreteze și față de situația internă această mărturisire. În notele mele însemn la această dată:”Ce bucuros aș fi de liniște!”.
Serbările de la Sulina, unde se inaugurează, la 23 mai, lucrările recente ale Comisiei Dunărene, pun chestia guvernării între margeni precise, dincolo de care nu mai înțeleg, cu nici un preț, a trece. Pe vapor „arăt suveranului că, după informațiile ce mi s-au dat chiar acum de ofițeri, armata nu e plătită cu lunile, ofițerii avînd datorii de peste 100 000 de lei fiecare. Declar: „așa nu mai pot. În același timp însă schițez un program care cuprinde: imediata plată integrală a armatei, reducerea lefilor pe jumătate (potrivit cu costul redus al vieții), înlăturarea funcționarilor de prisos. Regele aprobă“, rămînînd că măsuri în acest sens să fie luate. La Ministeriul de Finanțe, pe care-l recunoaște că a fost pînă acum total autonom, „dictatorial“ (exemplul îl dăduseră dd. Madgearu și M. Popovici), se va lucra de azi înainte după indicațiile mele.
Îndată ce mă întorc și consult pe dd. Amza și Brătescu, fac regelui un memoriu în șapte puncte, care cuprinde și alte măsuri, ca plata în ordinea averii și greutăților de familie, revizia pensiilor și stabilirea unei singure lefi de familie. Dar, la primirea în gară a suveranului, care se întorcea de pe Dunăre, ministrul de Finanțe, căruia-i comunic dorințele mele, tăgăduiește că aceasta ar fi situația; ofițerii sînt plătiți, doar furnizorii nu. Generalului Amza îi spune că totul e opera unor nemulțămiți pentru anume mișcări în oaste. Se arată de un optimism care răspinge toate realitățile, chiar acelea pe care mi le Va striga, într-un „congres” cu nemaipomenite acuzări și insulte, cu îndemnuri contra regelui și cu îndreptări către comunism, un număr de energumeni din învățămînt, exaltați de ambiții fără frîu.
La 26 mai, ne prezintăm regelui, eu și ministrul de Finanțe.”Regele, cu hotărîre în glas, declară că nu admite, mai ales, neplata armatei, pe care din nou d. Argetoianu o tăgăduiește. El [Regele] amintește ce i-a spus colonelul din Tulcea, care a dat din banii săi; așa i s-a confirmat și de aiurea. După întrebarea ministrului Armatei, regele adauge că, în orice caz, ordinele ministrului nu se execută la Finanțe ori acreditivele nu sînt respectate de administratorii financiari cari iau mită.“ Cetind programul meu, rămas la Palat, regele-l acceptă ca „bază de discuție”.”După ce-i arătasem că, după cîtă popularitate am jertfit, sînt gata să-i arunc supt picioare și restul, el declară că nu numai în trei se pot hotărî lucruri atît de grave.” Va fi deci un Consiliu de miniștri regal în cîteva zile. Înainte de plecare declar că, dacă e vorba „de un împrumut la Liga Națiunilor, el s-ar încheia supt alt Ministeriu”. Jos, ministrul Armatei îmi vorbește de cele patrusprezece miliarde care-i sînt neapărat de nevoie.
Peste cîteva ceasuri glasul de asigurare al dlui Argetoianu se aude din nou. S-a recunoscut la Ministerul Armatei că au rămas doar 60 de milioane neplătite și nemulțămirea ce se arată are motive personale și politice. Dar generalul Amza, menținîndu-și afirmațiile, anunță că „va chema pe comandanții de corp și-i va prezintă regelui”.
La 30 mai, cum, în legătură cu saturnalele demagogice de la congresul corpului didactic, în care se votează o moțiune care aruncă în fața ministrului desprețul celor adunați – profesorul universitar Bănescu, fost elev al meu, mă trimite la Fanar, iar inocentul filozof Marin Ștefănescu apare ca Isus —, presa vorbește de o audiență a agitatorilor la rege, declar în scris că primirea lor ar aduce demisia mea. Mi se răspunde că audiența n-a fost cerută și că ea nu s-ar acorda fără consultarea mea.
La 31 mai, după ce pregătisem din partea mea, cu consilierii ministerului, un întreg program, care mai reducea un miliard și jumătate de la Instrucție, dînd școlii rurale o bază financiară autonomă prin buna exploatare a terenurilor școlare și prin monopolul rechizitelor în folosul învățătorilor, prin trecerea asupra lor a salariilor primarilor rurali, – Consiliul hotărîtor.”Regele îl deschide, arătînd după un discurs scris că, precum vechii Voievozi chemau, la vremuri grele, Divanul, așa își cheamă sfetnicii azi pentru a găsi soluția care să permită plata lefurilor și pensiilor și îndeplinirea datoriilor statului care a contractat angajamente precise față de funcționarii săi.
Declar că, oprit pînă acum de a cunoaște situația reală a Finanțelor, n-aș putea merge fără ca acest sistem să se schimbe. Regele obiectează că „în decretul de numire însuși mi se acorda acest drept care este și o datorie». Trebuie să opun însă că se cunosc condițiile în care am primit puterea. Atunci, din parte-i, suveranul amintește garanția recentă pe care mi-a dat-o.”
După discuția între ministrul Armatei și acela al Finanțelor cu privire la lefi, iau cuvîntul, arătînd ce reduceri aduc la departamentul meu, rezum programul de reforme pe care l-am prezintat în scris, și colegilor, cari se raliază la vederile mele, și promit reduceri analoage, cum o face și d. Argetoianu. Ministrul de Finanțe adauge însă și alte resurse: și aceea de la baterea unei monede de aur, dar recunoaște că trebuie învoirea creditorilor. Așa s-ar putea acoperi datorii pe care le cifrează la patru miliarde.
Regele vrea însă plata și a restanțelor, și imediat. El consideră discuțiile de azi ca preliminarii; după opt zile i se va aduce ceva în mînă.
Se decide publicarea raportului dlui Rist. Mi se cere să fac rezumatul celorlalte hotărîri.
Regele, care a aprobat forma, „îmi face semn să trec la dînsul. Îmi cere scuze că a fost atît de tare. Nehotărîrea, părerea de rău, dorința de a spune ceva îi sînt scrise pe față. Deschid vorba, întrebîndu-l dacă, lucrînd la raportul cerut, am avea încrederea lui pentru viitor, orizontul”. Cum n-am un răspuns imediat, „adaug atunci că, decît a tîrî o astfel de situație încă o săptămînă, prefer o demisie imediată, dacă regele are o soluție. Ezită s-o spuie. Pronunț numele dlui Titulescu. Mărturisește că la dînsul s-a gîndit; un guvern nou, cu popularitate neatinsă, ar putea încerca mai bine. Pe d. Titulescu îl vor sprijini național-țerăniștii. – Și Maiestatea Voastră crede posibile alegeri generale? – Se va vedea. Oricum, nu imediat, ci în toamnă. Îl întreb dacă i s-a părut vreodată că am o ambiție, că vreau ceva, dacă și-a dat seama cît i-am respectat imensa confiență pusă în conducerea ministerului de Finanțe, care, întrerupe regele, a fost supt așteptări. Ca răspuns, cu lacrimi în ochi mă sărută, scuzîndu-se de aceea că m-a amestecat într-o astfel do încercare. Îl sfătuiesc să nu facă a dura prea mult criza. – Am vrut o concentrare mare; mă voi mulțămi cu una mai mică. După ce l-am pus în gardă față de ambițiile mari ale partidelor mici, scriu la masa regelui aceste rînduri:”Maiestate,
În fața greutăților budgetare pe care nu văd cum le-ar putea rezolvi deplin și imediat un guvern care nu se razimă pe un puternic partid, rog pe Maiestatea Voastră să primească demisia Cabinetului pe care am avut, un an de zile și mai bine, dureroasa sarcină de a-l prezida.
Rog pe Maiestatea Voastră să mă creadă și mai departe al Maiestății Voastre prea-supus și plecat servitor, N. Iorga.
31 mai 1932.”
Iar la plecare spun ziariștilor că mă duc și pentru că nu cred în folosul unui împrumut.
În noaptea de 2 iunie omul crizelor insolubile sosește de la Geneva, dar, din primul moment, în loc de a se vedea, peste încercarea lui, menită fatal să dea greș, în neputința de a se înțelege a „marilor partide”, succesiunea, firească, a dlui Duca, apare ideea unui „guvern de tranziție”, pe care l-ar prezida imparțialul domn Vaida, cel care suflase mai mult la Cluj în flacăra urii împotriva noastră și a întregului”Vechi Regat”. De altfel, refuzul liberalilor de a accepta o periculoasă tovărășie vine imediat și hotărît, supt influența elementului tradițional, reprezintat de d. Dinu Brătianu.
Vizita, de politeță, a dlui Titulescu la mine n-are nici o importanță. Ar fi putut avea una audiența mea la suveran, din care redau o parte după textul notelor mele, încheind acest volum de explicații, necesare pentru priceperea ca și pentru onoarea mea.”4 iunie. Regele mă întreabă ce atitudine iau. —Față de ce? —De o formațiune național-țerănistă. – Cu d. Titulescu? – Nu știu încă. – Voi fi contra ei.“ Cum mi se obiectează că odată o preferam uneia liberale, notez deosebirea de moment, de metodă a venirii la putere, de situație în partidul însuși. Și era vorba, mai ales, de continuarea Parlamentului. —”La noi e obicei ca odată cu guvernul să plece și Parlamentul…“„Amintesc că eu n-am dizolvat pe cel țerănesc fără a fi îndemnat. – Dar dacă se face o coaliție? – Și contra ei voi lupta, contra a orice are aerul de partid, căci la noi partidul e banda de exploatare. De unde să se hrănească? – În coaliție, – idealul meu, cum știi —, va fi mai ușor. – Crede Maiestatea Voastră, care e tînăr; eu îi cunosc mai bine. De fapt, dacă Maiestatea Voastră ține a fi „constituțional“, cum n-a fost… —Eu am vrut să am un regim provizoriu pînă la coaliție.
—.. .De ce nu se adresează Maiestatea Voastră la liberali? … Ei sînt un adevărat partid, cu tradiții. —Și merite față de țară. —Desigur. Și acolo este măcar un om, Dinu Brătianu. E adevărat că ar fi înlocuirea dinastiei Maiestății Voastre cu dinastia Brătianu.
Amintesc că în timpul guvernării mele mi-au fost închise Internele, Finanțele, Siguranța, Poliția, Sănătatea, Legația de la Paris. S-a constatat unde era greșala, dar marți nu s-a luat măsura, ușoară, prin care ea se putea îndrepta. Așa însă Maiestatea Voastră e într-o mare încurcătură, apucă pe o cale greșită și se va vedea în cîteva luni. Căci oamenii la cari se gîndește Maiestatea Voastră nu pot da nimic. Nu se poate împrumut. Rămîne deci numai programul meu. La național-țerăniști, pe cine-l are Maiestatea Voastră? Maniu e un șef de republică născut. Mihalache a rămas omul simplu, rîzgîiat de soartă: nu se face din el un om politic. Toți minderwertige Leute… Așteaptă jos Mihalache, și nu vreau să-i iau dreptul. Dar omul zilelor rele, cum am spus-o odată Maiestății Voastre la Fontenay-aux-Roses, tot eu sînt.”
La 5 iunie d. Titulescu și-a depus mandatul, mulțămind în dreapta și în stînga, și regele a făcut din d. Vaida singur-singurel, căci nici acuma d. Gheorghe Brătianu n-a putut fi satisfăcut, ca unul care voia patru ministere și o sută de scaune în Parlament, președintele unui „guvern de alegeri“, „imparțial“. A doua zi la amiazi, cumplitul luptător contra”Vechiului Regat“, dușmanul Bucureștilor cari ar merita distrugerea, presta jurămîntul. Intrigile și luptele pentru complectarea echipei continuă pînă la 10 iunie. Abia la 14 se dizolvă Parlamentul cel mai capabil de muncă națională solidară.
Repet sfîrșind, ce spuneam la 4 iunie 1930, cînd Carol al II-lea își începea domnia plină de speranțe:”Să dea Dumnezeu să fie bine”.
Din partea mea am făcut pentru aceasta ce am putut.
Și cît am putut!