Povestea 'UN ULTIM MOMENT DE OPTIMISM' - Povesti de Nicolae Iorga 💤
O aventură de 3 - 5 minute in lumea magică a povestilor
Deocamdată revenirea tristei chestiuni a prințului Nicolae, pe care o potolisem odată, și o potolesc și acum, cu discreție, pune din nou pe suveran față de Ministeriul său într-o situație care nu îngăduie schimbările imediate, oricît ar fi fost de dorite. Aflu la 10 april, din gură autorizată, că au căzut toate trei planurile: guvern Duca, guvern Maniu, „aventura”. Ni se va cere o remaniere, adecă înlăturarea subsecretarilor de stat inutili – rămîn, ca utili, amicii dlui Argetoianu – și a noului ministru basarabean. Mă voi pleca înaintea acestei dorinți, ca înaintea multor altora. Vom face să se voteze și legea Consiliului economic, și aceea a subsecretariatului aviației, și aceea a decorațiilor. Dar invitațiile la dejun, audiențele șefilor opoziției continuă.
În această nouă situație, ministrul de Finanțe e mai optimist decît oricînd. La 17 april el îmi spune că „are vești bune din Paris. O comisiune cu d. Rist va veni să cerceteze finanțele noastre în vederea unor amînări de plăți. Atmosfera în cercurile franceze continuă a fi favorabilă. Se va vedea dacă e cazul de a se aduce păsuirea în fața Societății Națiunilor“.
D. Rist, o veche cunoștință, de care sînt legat și prin amintirea socrului său, iubitul meu inițiator în studiile istorice, Gabriel Monod, mă cercetează la 25 april.”Cînd îi fac aluzie la alt fel de a ieși din grozavele dificultăți financiare, el ridică ochii în tavan și face discrete semne de denegație. Nu se poate cere necontenit de la „bas de laine» francez. Își înțelege misiunea numai în ce privește scăderea cheltuielilor, unită cu o mai bună percepere a impozitelor. Față de anul trecut, avem numai 800 de milioane mai puțin la încasări. Datoria publică, e doar 18—20% din budget. Am sta mai bine decît înainte de război! Se plînge că datorii mari au fost trecute, de formă, la budgetul extraordinar. Cînd îi vorbesc de funcționarii neplătiți, îmi face socoteală de cît datorim profesorilor francezi. Cei ce nu plătesc vor vedea urmările. Răspund că orice e mai bine pentru creditori decît să-și omoare clientul.”
Deocamdată îndeplinim cererea de a opri intrarea valutelor străine, ca să se împiedice nebuna sete de aur străin.
Comunicîndu-i această conversație dlui Argetoianu, d-sa își menține optimismul.”Se va putea trece întru cîtva de acest punct de vedere. De altfel e mai bine și presiunea creditorilor pentru reducerile budgetare.
Vom avea control, dar și acesta ne-ar putea folosi la ceva.” Desigur, dacă vine la putere în Franța stînga, cu un Caillaux la Finanțe, situația noastră ar fi mai grea, dar el se sprijină pe prietenia dlui Piétri, dacă acesta ar lua departamentul. Necesitatea controlului, care mă umilește adînc, o recunoaște ziarul Cuvintul și d. Gafencu, fost subsecretar de stat național-țerănesc în Argus. Toate ziarele de opoziție sînt la picioarele creditorilor.
Dar pînă atunci îmi sosesc necontenit plângeri de neplată ale învățătorilor, mai ales din județele Severin, Odorhei. La Deva a fost asediată Prefectura. La Brașov se agită funcționarii. Ceea ce se trimete prefecturilor e cu totul neîndestulător. Scrisorile de insulte ale acelora cari nici nu cunosc situația, nici nu pot împărți răspunderile, se fac tot mai dese.
În timpul tristelor Paști găsesc la Sinaia pe colegul meu de la Finanțe scriindu-și raportul către d. Tardieu. D. Argetoianu observă cu dreptate că pe d. Rist îl interesează numai o parte din această dramă: creditorii, bancherii. Ce se va face cu grelele rămășițe ale noastre din 1931 nu-l privește. Vrea plata integrală a cuponului. Pe cînd ministrul român speră acoperirea acelor datorii printr-un cont pe care ni l-ar face Franța în sarcina veniturilor viitoare. Dar îl preocupă mult și chestia remanierii, care pentru mine nu prezintă interes. Se gîndește că Externele ar putea fi reunite cu Finanțele, ele înseși legate, poate nu fără dezavantaje, cu Internele.
O rază de bucurie și de încredere o aduce, în această gheenă întunecată, pe care o străbat fulgerele unei demagogii care, prezintînd „salvatorul”, „ultima rezervă a țerii”, vorbește de cucerirea Bucureștilor, de „adîncurile pămîntului” și alte exagerări romantice, reușita serbării de Zece Mai. Mareșalul Palatului îmi aduce un portret al regelui cu aceste rînduri:”Iubitului meu președinte al Consiliului, după un an de guvernare în zile grele“.