Universitatea de acasă

Povestea 'Universitatea de acasă' - Povesti de Nicolae Iorga 💤
O aventură de 25 - 27 minute in lumea magică a povestilor

Alături cu un examen de bursă trecut fără strălucire și al cărui rezultat nu mi s-a comunicat niciodată altfel decît că am fost admis la Școala Normală Superioară, am început studiile mele la Universitatea din Iași.

Poate că e mai bine să arăt, pentru ca acest capitol, în care trebuie să exprim și atîta recunoștință, să nu se mîntuie cu lucruri prea unite, care erau condițiile în care atunci, la 1889, se trăia într-un internat universitar care purta, pe lîngă aceasta, și titlul, total neîndreptățit, de școală, de “Școală Normală”, cea dintîi în rang, cu sora ei din București, dintre școlile normale ale țerii.

Se închiriase pentru a adăposti vreo douăzeci de studenți de la Litere și de la Științe Casa Ciurea în față cu Orfanotrofia, nouă prea bine cunoscută prin prezența în balcon a tuturor moașelor și îngrijitoarelor în nevoie de bărbați. Clădire frumoasă pe vremea ei, cu două rînduri, cu balconașe și un petec de grădiniță, tot așa de absolut neîngrijită ca și restul.

Căci noi n-aveam nici conducător responsabil, nici îngrijitor pentru nevoile casei și ale noastre. Directorul, un simpatic și placid profesor de științi naturale, craiovean de origine, Stravolca, însurat cu o belgiană, dar pe care-l surprindeam și pe alte drumuri decît ale casei, ne-a făcut, cred, o singură vizită într-un an, pentru a „cerceta” plîngerile direcției femeilor din față, cari nu-și cătau de lucru din cauza noastră și, amețit în cîteva minute, de zgomotoasele protestări ale studenților că gustul nostru care rătăcea și pe la nostime croitorese evreice din vecinătate, fără a mai pomeni fireasca atenție pentru colegele noastre, nu se îndreaptă asupra acestor provocări, a plecat așa, năuc de cap, acasă, hotărît să nu mai intervie în această anarhie complectă a unor tineri cărora nu li se cerea nimic. Un intendent, deprins din armată cu o aritmetică specială, avea grija alimentării a șaptezeci și cinci de bani pe cap, în cursul căreia, pe lîngă feluri în general dezgustătoare, căuta să ne învedereze că prăjiturile de la greci sînt mai ieftene cu bucata și mai scumpe cînd se iau douăzeci deodată, ceea ce a adus, ca o consecință naturală, „trecerea prin ușă”, cum spunea bietul Tokarski, a delincventului, care a dispărut pentru totdeauna. Un subdirector trimes de la București, Nicolescu Dacianu, apoi profesor foarte stimat la Ploiești, s-a compromis de la început prin ideea de a ne inspecta și sfătui, prin admirația pentru o colegă care făcea literatură și care, oacheșă și grasă, era, în iluzia lui, palidă, blondă și cu ochii albaștri, și printr-o misterioasă scenă cu lenjerița, de care urmărit a străbătut ca fulgerul toate coridoarele și a dispărut. De la acea, de altfel invizibilă, lenjeră, Madame Racoviță, ne veneau schimburile, și o familie țigănească, bărbat și femeie – celui dintîi i-am lăsat ca amintire cilindrul meu, pe care mi-l turtise, ca răzbunare pentru o scenă cu „hep-hep”, desigur regretabilă din punctul său de vedere, căci d-sa, din neamul Morțuneștilor după mamă, e român get-beget, d. Șt. C. Ioan —, cari cumulau rîndășia cu sufrageria și cu curățitul odăilor, inclusiv a latrinei, unde pe geruri cumplite ne coboram jos, întrucît nu se întrebuința o mai comodă pîlnie, așezată în antreul de lîngă scări, alături de lavabou, la locul pe unde trebuia să treacă toată lumea, și vizitatorii.

Două dormitorii, două mici repetitorii și sala de mîncare de jos compuneau alcătuirea școlii. De ele toate dispuneam după voie, într-o adevărată republică, în care cine voia să tiranizeze tiraniza și bătea cine voia să bată. Actele de cruzime, hazlii în felul lor, după ce ai trecut printr-însele, erau fără număr, cel mai brutal biruind, cel mai inteligent și mai spiritual avînd numai dreptul să încunjure greutatea. Cei cu gura mare apăsau continuu pe ceilalți. Unul ca mine a avut doar norocul să intereseze de la început pe cineva dintre cei vechi, respectat de ceilalți pentru severitatea și hotărîrea lui, bunul Fîntînaru, de pe la Folticeni, înalt, spin, slab, din care soarta a făcut, pe lîngă profesorul de liceu care a trebuit să fie, și un prefect permanent al liberalilor, la care aderase de student, nu fără curaj, în momentul cînd Brătianu, căzut, după bătăile din București și călcarea demonstranților, în fața Palatului Regal, de caii jandarmilor călări ai maiorului Fănuță, fusese dat în judecată, împreună cu toți acei cari-l ajutaseră la guvern. Evolceanu, viitorul profesor universitar de latină, venit de la Botoșani, cu botanistul Em. Teodorescu, se ținea prin răceala lui firească și calculată la o parte de toate aceste frămîntări, și indiferența lui se păstra și atunci cînd vechii săi pantaloni, întrebuințați ca suport pentru a cruța pe cei noi, au fost strămutați, nu fără osteneală, cu concursul lui Ștefan Popa, mort tînăr ca profesor de matematică la Tulcea, în pupitrul d-lui Ștefan Ioan, care cuprindea și prețioase ingrediente de toaletă. Păcatul a căzut asupra bolnăviciosului ți puțintel bîlbîitului Ionescu, care a ajuns profesor de română la Craiova și care era, din cauza slăbiciunii lui în toate privințile, supt numele curent de”Bulichi”, obiectul glumelor noastre celor mai dureroase: azi, i se amestecau toate doctoriile pe care le culegea de la toți doctorii, temîndu-se de oftica familiei, care-l făcea să nu cuteze a călca nici în ceasul morții în odaia fratelui, profesor la o școală din Iași; mîne, i se suia pe sobă cilindrul pe care căzuseră multe ploi: poimîne, i se făcea proces pentru că în nevoile lui amoroase compromitea instituția, și el se lăsa adus înaintea „judecătorilor”, de Popa și de Teohari, de cari vorbim îndată, ofițeri de rezervă, în uniformă și cu săbiile scoase. La ușa care despărțea de dormitor, sumbru, cu barba nerasă, păzea, mormăind la fiece amenințare a situației sale, Radoveanu, apoi profesor la Bîrlad, dar groaza pe care o răspîndea n-a împiedecat coaliția desperată a slabilor de a sparge această ușă bine păzită și de a crea ceea ce s-a numit de atuncea „pasagiul polului Nord”. Mai erau și alții: cei doi Scobai, Hulubei și cîțiva veniți după mine, ca Stanciu, cu clarii ochi de nevinovăție, căruia călărășenii fără deosebire de partid îi vor ridica un bust și pentru bunătatea ca și pentru hărnicia lui, sau cutare altul, băiețaș mărunt, rotund, vesel, pe care l-am decretat în glumă, „nepotul” meu și care n-a mai putut scăpa de ponosul prigonirilor noastre. Zdravănul ardelean Grigore Bîrsan, care cînta așa de duios din vioară și aducea o simțire națională pe care noi am dobîndit-o numai pe urmă, a trecut și el un timp prin aceste plictiseli care, la noi ca și la francezi, erau un obicei pe atît de statornic, pe cît de urît, fără îndoială. O dată nu l-am întrebat de durerile lui de acasă, o dată nu ne-am strîns în jurul lui ca să ni le povestească. Ofta uneori din greu înstrăinatul între frați. De altfel, cei veniți de la Liceul Internat procedaserăm tot așa cu State Dragomir basarabeanul, pe urmă un actor de mult talent și autorul unor mișcătoare amintiri pline de o caldă spontaneitate, care s-a pierdut înaintea noastră; își atrăsese broaște în pat și alte mizerii prin ciudata formă, imensă, a capului acoperit de un perișor mărunt și creț, ca și prin naivitatea de rătăcit în alt mediu decît cel de la Cahulul lui patriarhal care, cu alte inimi, ar fi trebuit să ni-l facă simpatic. Pentru noi, nu era basarabeanul din ale cărui amintiri să culegem atîtea lucruri prețioase, ci așa un fel de prost cu capul mare, care nu se supăra pe nimeni și pentru nimic, deși ar fi fost capabil, cu forța lui vizibilă, să turtească pe orice adversar.

De la științificii din spate veneau puternice manifestații, la care participau băieți impozanți ca talie și ca glas, un Tomida, blînd, cu toate formidabilele lui dimensiuni, dorohoian de la Pomîrla, crescut în aer liber, un Atanasiu, un voinic Vasile Teodoreanu, un Popa, așa de bun de gură, de cari se țineau oarecum deoparte doi: Romanescu, totdeauna tăcut, demn, rezervat, cu tichiuța pe cap ca un profesor de anatomie, ca hirurg ilustru, făcîndu-și lecția în amfiteatru, și Nicolae Teohari, atît de simpaticul”Culiță”, răsfățat de toate cocoanele din Iași pentru ochii lui verzi, așa de triști și pentru lunga-i mustață roșie, trecută, deși era la matematici și nu la chimie, printr-o permanentă prelucrare în negru; „cotilionist” celebru pe a cărui mesuță, păzită de un enorm cîne de rasă, se răsfățau scînteietoare toate decorațiile de carton, spoite cu argint și cu aur,”Culiță”, prieten cu noi toți, incapabil de a spune o vorbă rea, a cărui politeță în izmene primea vizite de persoane respectabile către amiazi, cînd binevoia să se coboare din pat și pe care, după ce vrăjise și neveste de profesori, care-i cîștigau prietenia soților, l-am văzut pe urmă atît de amorezat de o persoană literară, încît s-a pus să cumpere cărți de filozofie contemporană și de literatură, curentă, care au făcut, după o căsătorie de cîteva ceasuri, din viitorul profesor de la Pitești un fin critic literar în Noua revistă a dlui Motru, unde a însemnat cu eleganță, discreție și imparțialitate și un portret al meu. Și era să uit – mi-ar fi părut așa de rău! – pe colegul de la matematici, cu lungul palton despicat jos, care i-a atras porecla de Ghiță Berbecul și care plîngea așa de duios cînd, în schimb, pentru o colegială palmă, un coleg i-a rupt, trîntindu-l solid, o frumoasă cravată roșie, și pe cel mai masiv, mai hîrșit dintre acești științifici, care s-a trezit și cu o înfățișare la tribunal pentru că s-a uitat puțintel cu nevasta tînără, trimeasă pentru cumpărături, a unui bătrîn unchi din provincie.

Sentimentele de harță, care în domeniul uman corespund înhățărilor cu dinții din glumă, dar adeseori și cu sînge, ale cățelandrilor, se îmbrăcau uneori în forma versurilor, căci această bizară școală, și mai ales normală, nu știa numai să găsească porecle, dintre care „măgarul lui Lepadatu” (și măgarul și d. Lepadatu erau vecinii noștri) nu era cea mai crudă, ci se pricepea și la meșteșugul stihuirii. Fîntînaru, care făcea la gazetele liberale, unde am scris și eu, unele prostii despre conservatorii, dați, vorba merge, cu rușii, cronici glumețe și și-a adunat, supt pseudonimul”Vladimir”, epigrame, dintre care unele în adevăr bune:

Cugetările de astăzi, Sînt prostiile de mîne —, a schițat astfel pe colegii săi într-o „jalnică tragodie”, în care, deși atît de prieten, figuram și eu:

Vezi acolo o căpiță de păr des nepieptănat: Ea ascunde supt povara-i un cap mare de-nvățat, și era acolo vorba, printr-o licență poetică, în fond, nu și în formă, nu numai de nu știu cîte „limbi”, dar și de „matematici și științi”, pe care grație lui mi le adăugea. Eu însumi am încordat o șubredă și timidă liră pentru a face un Testament, care mi se pare că precedase și provocase opera lui Fîntînaru,”Testament” în care mulți aveau ce n-ar fi voit, ca prietenul Scobai, cam iute la mînie:

Lui Scobai cel mititel, Ce mi-a fost prieten bun, Fi las astăzi moștenire O măciucă de alun, Ca prin ea să stăpînească În întreaga Facultate, Socotind că e destoinic Ca pe toți să-i poată bate.

Această inocentă satiră n-a rămas însă fără sancțiuni pentru o cutezanță care o dată a fost și puțintel ciomăgită – cu ce adîncă rană pentru o firească mîndrie! – și astfel, devenit pentru tovarăși”Duhul”, întrupat și într-o pasăre care a fost adusă să zboare supt înaltul tavan al dormitorului său, din cauza taliei mele supțiratece, neînchegate, într-un măturoi, cu adăugirea numelui de copilărie, împrumutat de la Nunuță Roznovanu, pe care, la 1866, tata și bunicul voiseră să-l facă Domn al Moldovei. Și, după textul ad-hoc, oîntecul Domnului Tudor, strămutat asupra mea, răsuna puternic prin culoarele școlii:

Cine trece etc.? Este Iorga, este Duhul: E Nunuță Măturoi.

O vizită regală care, din fericire, nu onoră și o astfel de școală, ne puse deodată în fața lui Carol I.

Cu fastul obișnuit, regele înainta prin sălile de jos ale fostei reședințe fanariote, noi fiind în fund, fără nici o rînduială, ceea ce-mi atrase de la masivul și brutalul rector Climescu, care-mi dăduse așa de iertător drumul la bacalaureat, unde nu știusem la matematici absolut nimic, strigătul de: „scoate căciula, măi”.

S-a oprit, ne-a privit: din ochii de pasăre prădalnică o licărire a trecut asupra noastră, a fetelor de lîngă noi, și glasul puțin rauc, cu întîrzieri asupra silabelor străine, a răsunat pe cînd un imperios gest arăta, ca pentru o trecere prin arme imediată, mielușelele pentru care suspinam noi în bănci: mititica roșcată, care parcă se speria continuu de ceva rău de la cineva, colega care sărise odată pe fereastă, cea care ne dădea fructe din copaci, două alte apariții stranii, cu profiluri asiatice, cele două palide fete de profesori și bălaia regină a visurilor mele eminesciene:”Tar tumnealor?” —”Sînt studente, Maiestate!” —”A! tumnealor sînt ca să nu înfețe tumnealor”. Ne-o spusese! Multe lucruri mai știa și regele Carol I, deși nu învățase la Universitate cu studente.

Că se învăța și în acest infern de dezmăț, mai mult sau mai puțin spiritual, era o minune, dar minunea aceasta se făcea. Ba încă, în ce mă privește pe mine, între cîntece, certe și încăierări, toate făcînd parte din programul firesc al unei Școli Normale, în care n-am ascultat nici o lecție de pedagogie și n-am examinat nici un elev, am întins peste orice așteptare și speranță orizonturi care și așa întreceau cu mult ceea ce se cerea de la noi, ba chiar ceea ce la noi se putea înțelege, prețui -și întrebuința. Dar despre acestea pe urmă, după ce voi chema din amintirea, care le-a rămas credincioasă, cu mult mai mult pentru binele primit decît pentru omenești scăpătări, pe profesorii mei.

Nu era nici unul dintre dînșii care să nu fi venit cu cea mai călduroasă dorință de a ne fi folositor și cu o zestre de știință, nu totdeauna împrumutată, pe care odinioară, prin schițe publicate în L’Indépendance Roumaine, am tratat-o poate cu prea multă critică, fără a mă gîndi cît pot să doară pe oameni în viață astfel de observații, de altminterea corespunzătoare cu cel mai netăgăduit adevăr.

Să încep cu aceia de la cari, și nu din voia lor, ci din a împrejurărilor care-i aduseseră pe catedră, am cîștigat mai puțin.

În fruntea acestei categorii trebuie așezat, desigur, după sfînta dreptate, Andrei Vizanti.

Îl cunoscusem ca scriitor după o carte împărțită la premii. Viața, bine scrisă de altfel, dar cu răsfățări de frază care arătau studii făcute în vechea Spanie, a Mitropolitului Veniamin Costachi, și am răsfoit pe urmă și un proiect de reformă a învățămîntului pe care-l elaborase influentul deputat liberal, cu aspirații la portofoliul Instrucției Publice. Îl vedeam acuma în fața noastră, mare, masiv, negru ca originile lui meridionale, ochios și bărbos, cu glasul dimensiunilor lui pectorale, îngînînd fraze goale de sens despre „poezia populară care zboară din cracă în cracă”, ori la examen urmărind cu acei ochi înroșiți de patimă care-l vor face, păcătoșii, să plece în America împreună cu nu știu ce fermecătoare italiancă și cu cassa Teatrului Național, pe cutare colegă grăsuță care, în chinurile întrebărilor, își răsfăța pe masă podoabele sale. Din fericire, profesorul de limba română era mai totdeauna absent, la București și avea bunul simț să lase suplinirea în sama cuiva de cu totul altă structură intelectuală și morală, Aron Densușianu.

Nu de la jovialul și oriental-ironicul profesor de grecește, fost farmacist, ni se spunea, în Orient, macedoneanul Ioan Caragiani, membru al Academiei pentru niște studii pline de o bogată experiență filologică și istorică din provincia sa și pentru clara traducere a Odiseii, de la acest spirit, puternic, dar de o așa de patriarhală, voit patriarhală, factură, am învățat a ceti în original literatura celei mai depline și mai sănătoase armonii. Rotund la burtă, rotund la capul tuns scurt, la mustățile aplecate spre gura senzuală de cel mai mare mîncău al lașului, aruncînd din marii ochi negri, nu numai lumină, dar și o voluptoasă căldură, ca din dulci visuri, acela pe care-l vedeam seara în strada Arcului în papuci la masa de cină, lîngă tovarășa sa și lîngă o sprintenă copilă brună, se făcea a ne explica, în adevăr culinar, rîzînd în fundul sufletului dar cu un aer de profundă seriozitate în privirea de celebru anecdotist, cum subiectul samănă cu un cuțit și complimentul drept cu o pîne, sau ne reprezintă „eleganța” prin felul cum se învîrtea în jurul scaunului fără să-l răstoarne și al catedrei fără s-o ciocnească, ca să nu mai pomenesc solemnitatea cu care ne vorbea de nu știu ce trecătoare suferință fizică a Hypatiei, filozoafa din Alexandria. Ca rezultat didactic, științific – firește nimic. Dar ce bucurie a simțit el la licența mea – și aveam urechea bună, auzind din antret ce se vorbea în Camera de Consiliu! – cînd a văzut că pot scrie în grecește considerații asupra literaturii clasice în spiritul vechilor biografi și comentatori!

Nicolae Ionescu „marele orator” de pe vremuri, omul cu gîtul de aramă, cu fulgerătoarea privire supt ochelarii intrați în carne, acela de care se temeau guvernele cînd nu-l făceau cu dibăcie să susție tocmai legea pe care credea că o combate, ziaristul din epoca Unirii, cuvîntătorul zilelor mari, care încîntase o generație, ni se prezintă palid, umflat, supt părul alb, buhos, pe care-l respectase vrîsta, refuzînd să vie la examen fiindcă „englezii, învățătorii noștri în materie de libertate, au legea habeas corpus”, iar, cînd era vorba de două cursuri pe an, ne aducea cîteva foi galbene, asupra cărora plîngea cînd Molière era ofensat de un senior insolent sau din care scotea imnul pentru Napoleon, Na-po-le-on Bo-na-par-te, ori cutremurul înaintea primejdiei unei Viene asediate de Cara-Mustafà.”Ce-ar fi fost pentru Viena? Ce-ar fi fost pentru creștinătate? Ce-ar fi fost pentru omenire? Ce-ar fi fost…?” —”Ei, ce-ar fi fost?”, întrerupse, enervată, Elena Didia Odorica Sevastos. Leul fără dinți își scutură coama. În față vedea Parlamentul, adversarii cari-l provocau, odioșii guvernamentali.”Ce-ar fi fost? Eu aș fi azi un hoge, iar d-ta te-ai găsi în harem!”

Îmi pare rău că în aceeași categorie îl punea o neînvinsă dispoziție a studenților, cari știau de altfel că și la” Junimea” profesorul lor avea aceeași atmosferă, pe filozoful nostru, coconul Costachi Leonardescu. Capul rotund cu ochelari se concentra în gura largă, cărnoasă, în care era și o nesfîrșită bunăvoință și un optimism naiv și mi-e frică să mai spun ce. Dar omul cetise fără îndoială, era în curent cu filozofia franceză, pe care ne-o punea în mînă, pînă la cercetările experimentale ale lui Binet, fără să uite pentru aceasta cultul celor vechi. Thales, pentru el”Talete”, și Locke, pe care-l pronunța lătăreț:”Loche”, adăugîndu-i titlul de onoare: „domnul Loche”. Făcea seminarii și era atent la părerile noastre chiar cînd avea a face cu gluma, pe care n-o înțelegea sau se făcea că n-o înțelege, a lui Gane, actualul președinte al Comisiei legislative, care simula atacuri contra conferențiarelor mai drăguțe și se dădea chiar, oroare! la „domnul Loche”, pe care-l proclama „un prost”. Elev al lui Bumbăcilă de la Craiova, acest solid oltean se ținea la nivelul „maestrului”.

Nu mai tînăr, foarte alb, cu o geană de păr lăsată romantic pe frunte, căci fusese poet și scrisese o imposibilă Negriadă, lucrată însă după toate regulile epopeii clasice, cu barba albă de episcop ardelenesc, sever, dar nu aspru în privirea lui sigură, Aron Densușianu, făgărășeanul mutat în lașul unde la generația mai veche nu se evaporase încă învățătura strict și dîrz „romană” a lui Simion Bărnuțiu, se ținea la o parte de viața publică, evita și prieteniile, în același timp cînd absoluta lui izolare și evidenta lipsă de orice ambiție vulgară și de orice pofte nu-i puteau face dușmani. Desprețuitor față de Alecsandri, boierul, favoritul soartei, în folosul lui Bolintineanu, al cărui avînt, chiar într-o așa de neglijată haină, îl fermeca, neînțelegător față de tot ce venise pe urmă, el, suplinitorul la română al rotofeiului bașbuzuc Vizanti, era la locul lui la catedra de limba latină. Știa latinește bine, știa cu iubire limba care pentru dînsul valora întîi ca amintire a strămoșilor. Cuteza să ne deie ca text epigramele lui Marțial și manevra așa ca să nu ne atingem de nici una din spurcăciunile, numeroase și grozave, dar spuse cu o marmoreană seninătate, ale originalului, – și ce spaimă pe el cînd o studentă, propria lui nepoată, nepregătită și venită tîrziu, a luat bucata de alăturea și se îndărătnicea, neînțelegîndu-i sensul, să-i tot dea înainte! Cînd era vorba de Horațiu, hotărîtul antisemit într-un oraș unde, trebuie să recunoaștem, îngrămădirea unei plebi teribile face antisemite și zidurile, el observa că acest libert fără virtuți militare și lăudăros de lipsa oricărei moralități romane ar fi putut fi de origine semită, în care caz „trebuie că l-a chemat Oriț Flecheles”. Căci se și glumea uneori în barba aceea de vlădică blăjean, și omul nu era numai îndeplinitorul fără greș al unei sacre datorii, inexorabile, pe care o vădea tăiosul, calm repetatul lui „nu e adevărat” la examene, oi și un om blînd și bun. Același care, bolnav de rinichi și incapabil de a se mișca, ne chema acasă în jurul lungii mese pe care poruncise s-o facă anume pentru noi, ar fi fost în stare să ne dea și părintești sfaturi. Păcat că glasul lui supțire, care, forțat, se pițigăia, strica această înfățișare, și moral romană…

La franceză, singura limbă și literatură romanică predată de pe catedra Facultății ieșene, vioiul Ștefan Vîrgolici, cu ochii ca mărgică neagră, de un neastîmpăr de copil ghiduș în fața ciupită de vărsat, pe laturile căreia fîlfîiau ușoare favorite sure, aducea măsură în formă, dacă nu și o deosebită originalitate în fond. Bine pregătit totuși pentru materia sa, fost elev al Universității din Madrid și excelent traducător al lui Don Quijote, pe care numai incultura noastră l-a putut lăsa să rămîie în paginile uitate ale Convorbirilor, era cel mai bucuros din toți de orice progres al nostru, de care i se încălzea inima ca a unui bun și iubitor părinte. Mai făceam cu dînsul și exerciții latine pentru Școala Normală, și nota lui distingea și pe colegul viclean care-i descoperise cartea de exerciții și copia conștiincios dintr-însa. Eu nu pot fi destul de recunoscător aceluia care a purtat interes și primelor mele manifestări literare și, stăruind să capăt o bursă în streinătate, m-a făcut cunoscut, la un ceas cînd porunceau junimiștii lui, acelei lumi literare și politice bucureștene pe care eu abia o distingeam în fundul unor zări luminate.

Atîta limbă străină vie se învăța deci: franceza, care se știa binișor, pe vremea aceea, de toată lumea. Cît privește germana, nu era catedră, ci numai oare de seminar, destul de rare, pentru singuri normaliștii, dar tot în clădirea Facultății le preda împovăratul, însă totdeauna gata de muncă, Densușianu. Ne chinuiam cu lînceda tragedie sentimentală a lui Schiller, Fata de la Orleans dar, și cînd zăream un înțeles, declamațiile „fetei” înseși, ca și ale tuturor Talboților de acolo, ne lăsau cu desăvîrșire reci, cînd, cum se va vedea, altă poezie ni se cobora în suflet.

Istoria veche, adecă a Greciei, după Grote și Curtius, și a Romei, nu-mi aduc aminte după cine, era încredințată lui Petru Rășcanu. N-am mai întîlnit profesor care să pontifice de pe catedră atît de solemn, dar și de armonios, fața rotundă, cu părul scurt și mustața bătrînească albe, prefăcîndu-se de la o vreme, la sunetul unui glas potolit, dar plăcut, într-o figură de marmură „din Antichitatea pe care și purtările lui ne-o revelau. Nici o nesiguranță, nici o poticnire, nici o sforțare și nici o săritură dincolo de margenile celei mai depline înfățișări clasice; ochii nu aruncau lumini și nici o tulburare romantică nu se oglindea într-înșii, dar ei nu păreau că ne urmăresc pe noi, ci exclusiv ceea ce se povestea, parcă ar fi fost cules de pe o friză elenică. Fostul institutor, trecut însă pe la școlile înalte din Paris, ca să ia tîrziu la Iași o licență cu socoteli din vremea fanarioților, foarte bine precedate și explicate, viitorul alcătuitor al unor manuale școlare de o concepție greșită în ce privește stilul didactic, nu era ceea ce se cheamă un erudit; științificul nu biruia în el și nici nu se credea dator să creeze cercetători cu personalitate. Dar cine nu poate face pe conducătorul de seminar, pe răspînditorul de metodă, o perfectă carte moartă, plină de preciziune mai mult decît de noutate, înșirîndu-se după alta? Cine nu poate deveni învățatul cetirilor sale răbdătoare? Un astfel de profesor însă ca Rășcanu înseninează sufletul în vrîsta chiar cînd pornirile elementare îl fac mai tulburat și mai disarmonic, și acesta e un neprețuit folos, în afară de faptul, esențial, că el avea înfățișarea însăși a nobilei sale materii. Și eu am cunoscut, la dînsul mai mult decît chiar la Vîrgolici, care nu primea de obicei, și la Xenopol, care avea oarecare piedici în gospodăria lui improvizată la un ceas de suferință, farmecul incomparabil, trezitor de energie și dătător de încredere, al bunei întîmpinări în biblioteca plină a învățătorului. Statornic ajutător mi-a fost de la început pînă la sfîrșitul unei inițieri în care, cine trecuse prin ce apucasem eu în copilărie și pe pragul adolescenței avea nevoie, fără îndoială, și în cel mai înalt grad, de un sprijin, de un astfel de sprijin.

Xenopol era pentru noi, pentru noi toți, chiar pentru cei cari nu-l cetiseră, dar simțeau instinctiv înaintea cui se află, o culme. La liceu, fără a-i fi văzut eu însumi, harnicul cititor, dar pe alte tărîmuri, o singură carte, un singur articol – și era să prind pe cele dintîi în Convorbiri, unde stătea în față și toropitoarea critică metodică a lui Onciul —, am urmărit îndelung la Copou pe omul mărunt și pătrat, cu fața rasă între lungile favorite roșcate, cu ochii clipitori și șterși, care, tremurînd din picioarele bolnave, suia încet dealul, oprindu-se din cînd în cînd la băncuțele din poarta caselor. Regretam că nu e fizicește altfel, căci nu-i văzusem încă figura în clipele cînd nemerirea și reținerea ideii o luminau întreagă, făcînd-o în adevăr frumoasă, el, scriitorul către care mergea un nesfîrșit respect. Mai tîrziu, la Facultate, pe cînd vorbea, zdrumicat, fără altă elocvență decît a cugetării sale superioare, mai cuprinzătoare și capabilă de a se încînta răpede pe sine decît așa de adîncă precum se vădise în prima tinereță, înainte de blăstămul bolii, dar interesant prin gîndul acela luminos care cerceta lacom pe toate fețele ca un fascicul de raze scormonind din reflector terenul sau dînd din înălțimea farului îndreptare vaselor pe mare, eu priveam mînile, mînile grăsuțe care păreau gata să sară pentru a prinde adevărul.

Teoriile acestui cap filozofic așa de bine înzestrat se vedea bine că-l stăpînesc înainte de toate, și el ni le-a și schițat, cu un entuziasm lipsit de gesturi, în primele lecții fără să fi putut noi simți noutatea și caracterul lor, măcar foarte sugestiv. Istoria, ca zbucium omenesc, ca necurmate silinți spre mai bine, chiar și cu mijloacele cele mai greșite și mai rele, vălmășagul acela de suflete, îl atrăgea, acum, în deosebire de nobilul idealism etic al tinereței sale, pe acest spirit, născut pentru abstracții, pentru jocul singur al ideilor, numai în ce privește exercițiul inteligenței, oricare ar fi fost scopul și indiferent de valoarea morală a persoanei. Ce bucuros era el cînd punea mîna pe autorul unei mari șiretenii, cînd putea să-i urmărească jocul, să-i descopere tot cursul strecurării? Fața i se bucura și se rășchirau larg într-un zâmbet favoritele, devenite spirituale și glumețe, pe cînd ochiul suferind păstra obișnuita aparență tristă. Fanarioții și turcii în felul lor de a lupta și de a învinge erau pentru el o desfătare, și gîceam din transformările acelei fețe expresive că e pe cale a mai găbji pe unul asupra faptului. Rareori răsuna în glasul lui expresia uneia din miile de dureri omenești mărturisite în viață sau duios ascunse, pe care le răscolea cuvîntul lui sprinten, săritor. Căci la dînsul, nu era nimic din armonia de albă lună pe valuri a lui Rășcanu, ci scîntei electrice se succedau zburînd, jucîndu-se, urmărindu-se pentru a se cufunda în haos ca să lase loc altui danț de sclipiri.

Rareori un om s-a bucurat mai mult de propria lui cugetare și s-a simțit așa de bucuros s-o poată comunica altora! Valoarea cuvîntului în sine, simțul literar înnăscut al fiecărui sunet pus lîngă alt sunet, însemnătatea alăturărilor sugestive și a indicațiilor șoptite, dincolo de care o lume întreagă se deschide de la sine, cu toate farmecele ei, îi erau puțin cunoscute, și totuși acela care făcuse descripții de călătorie ce nu mișcă și versurile palide, pe care, în revista Archiva, luată de dînsul asupră-și, le iscălea”I. Laur”, muzicantul ale cărui degete erau obișnuite a umbla pe clape în ceasurile libere, iubitorul de pictură în toate formele ei, pînă la peisagiul pe care purismul lui îl numea „cîmpenie” urmărea dureros o frumuseță literară, o dată gata să-i vie de la sine, pe care, cînd credea că a prins-o arăta cea mai nețărmurită satisfacție. În clipa aceea, cum n-o putea smulge de la improvizație, și-și dădea samă cu părere de rău de aceasta, alerga – numai atunci – la manuscrisul pe care stătea să-l tipărească, glorioasa Istorie a Românilor în cinci volume, continuate apoi prin alte patru și, căutînd cu ochii lacomi admirația pe fețele noastre, cetea pasagiul cu voluptatea copilului care suge o acadea mult timp urmărită în vitrina cofetăriei. Natură mai curînd rece, un naționalism de convingere i se înfipsese de mult în minte, și nu erau rare ocaziile în oare căuta să-l vădească unor suflete care pe altă cale ajunseseră la aceeași dispoziție sufletească.

Cu Xenopol, profesorul neobișnuit dat nouă de o soartă pe care n-o merita pregătirea de la început a celor mai mulți, prilejul de contact însă ne-a lipsit. Migăleala seminariilor în care se nasc mai multe pretenții decît se trezesc vocații și în care se ascuțesc relațiile între tineri, pe lîngă pierderea unei vremi prețioase care se poate întrebuința mai cu folos pentru lecturi și meditații personale, nu-l atrăgea. Numai cînd, după examenul la care era foarte larg cu mediocrii, răspingînd numai pe aceia cari nu puteau răspunde nici asupra lucrurilor celor mai elementare, el căpăta încredințarea că înainte i s-a arătat o cugetare vie care merită condusă și încurajată, atunci el era prins – și am simțit-o așa de adînc la capătul atîtor ani de umilire! – de același entuziasm, poate exagerat, care-l stăpînea cînd descoperise o intrigă istorică dibaci țesută sau crezuse că atinge acea desăvîrșire a formei spre care-i mergeau rîvnirile.

Un adaus de îndemn mi-a venit apoi de la cineva abia sosit și, față de ceilalți, atît de tînăr, care însă știa să-și puie frîu aprecierilor în ce privește și pe cei mai buni elevi. Din ziare, pe care începusem a le ceti, mai ales vioaia Lupta a lui Gheorghe Panu, abia despărțit de Iași, știam că la București se dă o mare bătălie pentru a doua catedră de filozofie de la noi, organul radicalilor sprijinind firește pe amicul lui Panu, voinicul, sprîncenatul și fălcosul răzeș Bădărău, care nu era încă „marele elector”, urmat de unii, suspectat în onestitatea lui de alții, mai tîrziu compromis de o politică antinațională. Cu neplăcere am aflat că biruitorul a fost un necunoscut, un muntean, care indispunea și prin numele său ortografiat după sistemul lui Pumnul: Ioan Găvănescul. Nu cu multă prietenie i-am așteptat sosirea, care a întîrziat. Dar la vederea feței sănătoase cu ochii extraordinar de prietenoși, întinsă către noi, ca și cum, revărsîndu-ne sufletul său întreg, ar fi vrut să soarbă tot ce cuprindea în al nostru, la ascultarea unei expuneri pline de viață și, mai ales, cu clara pronunție de la dînșii, vibrînd de căldură comunicativă, la seducția unei poezii intrinsece, care se descoperea pînă și în felul adînc uman, la fostul elev al lui von Gizycki din Berlin, cum se puneau problemele, totdeauna, la capăt, cu o geană de relativitate și de mister, am pus jos armele și am urmărit, cuceriți, un steag pe care era scris, dar în puternice colori de sentimentalitate proaspătă, activă, același crez de naționalism care la Xenopol se desfăcea numai din siguranța unor argumentații. Și aerul acela de coleg ceva mai în vrîstă, cu cîțiva precoci fulgi albi care-l făcea să mă întrebe după o comparație ce-mi venise în răspuns: „a d-tale este?”

Cu acestea toate, cu trei-patru profesori cari erau oameni vii și mergeau spre ce era viu în sufletele noastre înseși, se descoperea pe încetul o lume nouă, de care cu cîteva luni în urmă abia cutezasem să visez.

Nu pot lăsa la o parte nici un alt element, așa de prețios, de călăuzire: atmosfera morală