Vecinii

Om are nevoie de om în lumea aceasta, și nimeni nu e nici atât de bogat și de puternic ca să n-aibă trebuință de alții, nici atât de sărac și de slab ca să nu poată ajuta pe alții. Dureri și bucurii trec din om în om.

Baciu, om bogat și harnic, chibzuit la vorbă și pricepător în ale lui, era cunoscut în toate satele de dimpregiur. Ar fi putut să trăiască tignit. Știind însă că ochiul stăpânului îngrașă vita, el nu se bizuia în slugile lui, ci alerga de dimineața până seara, ca toate să le vadă și să le ție în bună rânduială. Deși era un om de inimă și gata de a le sări altora într-ajutor, grijile cele multe îl făceau adeseori supărăcios și pripit, și nu o dată îl fericea pe vecinul său Andrei, care, fiind sărac, avea mai puține griji și astfel mai puține supărări.

Nu o dată, întorcându-se de la lucru, Baciu l-a văzut pe Andrei șezând liniștit pe prispa casei lui. Era parcă toate bogățiile lumii ar fi ale lui. El era cu toate acestea sărac și mai avea și opt copii, dintre care singur Gheorghe era mai mare; acesta, însă, era dus de mai mulți ani, nimeni nu știa pe unde, și părinții lui nu aveau nici un ajutor de la dânsul.

Sosise iarna, o iarnă geroasă și grea.

Floarea, nevasta lui Andrei, rupea gardul, ca să încălzească casa, și plângea mereu fiindcă n-avea ce să le pună copiilor pe masă. Ar fi muncit, sărmana, cât a ținut vara, ca să mai aducă și ea câte ceva la casă, dar n-o lăsau nici mititeii, care nu puteau să rămâie singuri acasă. Iar Andrei trăia de azi pe mâne și nu se mai gândea la nimic; își pierduse voia de toate și nu mai căuta de lucru.

Acum, în sfârșit, văzând-o cum plânge azi și plânge mâne, și plânge mereu, el își luă inima-n dinți și plecă la Baciu, ca să se împrumute de la dânsul până la primăvară cu un sac de porumb. Îl știa om bun și nici nu putea să-i treacă prin minte gândul că-l va lăsa să iasă nemângâiat din casa lui.

N-a nimerit însă în ceas bun.

Era mare gălăgie în casa lui Baciu.

Ilie, unul dintre argați, om voinic și harnic, dar pătimaș fără seamăn, scosese un car de gunoi la câmp. Cum, cum nu, unul dintre boi, juncan pus de curând la jug, a luat câmpii, și Ilie l-a bătut cu furca de l-a spetit; întors apoi acum acasă, el se și mai obrăznicise când stăpânu-său i-a tras o gură. Astfel, Baciu și-a perdut răbdarea și l-a pălmuit. Lovit, Ilie s-a repezit asupra stăpânului, și numai Dumnezeu știe ce s-ar mai fi întâmplat dacă n-ar fi intrat tocmai atunci Andrei în curte și n-ar fi sărit și cellalt argat ca să-i despartă.

Andrei l-a luat apoi pe Baciu cu binele și l-a dus în casă pentru ca să-l domolească.

– Lasă-l focului de bou! zise el. Atâta să-ți fie paguba! Om ca tine să nu-și facă venin pentru atâta treabă! Necazul să-l aibă cel ce pierde unul din doi, iar nu tu, care zici: mult a fost, mult a rămas! Și pentru om ca Ilie! Dacă ar fi ceva de capul lui, n-ar fi, om de patruzeci de ani, slugă la alții. Ce dulceață-ți mai are bogăția dacă în tot ceasul îți amărăști viața cu ea!

– Ba face-voi ca tine! Îi răspunse Baciu. De! voi, care n-aveți, nici nu știți cum s-adună averea și cu cât amar se păstrează. Tot e mai bine să mă necăjesc decât s-ajung a-mi trimite nevasta să rupă gardurile ca să facă foc în casă.

Andrei, om slăbit și galben la față, simți că sângele îi năvălește în obraji.

– Vecine, – zise el tare mâhnit – e gardul meu; eu l-am făcut și tot eu am să-l și fac, dacă vrea Dumnezeu, iar la loc.

– Nu zic nu! Întâmpină Baciu, dar prietenește mi-ai vorbit, prietenește îți vorbesc și eu. Ai casă grea și tot mai bine ai face să șezi mai puțin pe prispă și să-ți faci mai mult necaz.

Andrei se ridică de pe scaunul pe care se așezase și-i era parcă-i vine un fel de amețeală.

– Da, da! zise el. Așa e, așa zic și eu! Dar vezi, așa numai din senin nu-i vine omului lenea. N-am fost eu tot așa. Sunt bolnav, vecine, de o boală ascunsă, care mă seacă pe picioare.

– Boala lenii, precum se vede, grăi Baciu cam în glumă. Dar să nu fie zis în ceas rău: o fi vreo făcătură. A bine nu e, zic și eu adeseori. Îi părea rău de vorba pe care o scăpase și ar fi voit s-o dreagă cumva. Văd, urmă el, și eu, că nu poate să fie altfel. E grea iarna; mi-ar părea bine dacă aș putea să te ajut cu ceva!

– Îți mulțumesc, – Îi răspunse Andrei – dar acum nu. Am auzit vorbe mai aspre în curte și am venit să văd ce e.

Grăind aceste vorbe, el se întoarse iar la casa cea goală și plină de copii.

II
Grea de tot a fost iarna pentru Andrei. Trăia și nu trăia: se legăna pe picioare. Ziua stătea moleșit, înspre seară îl apucau un fel de călduri, noaptea nu dormea, dar trăia și nu-l durea nimic. A vândut ce-i mai rămăsese pe la casă, s-a împrumutat pe la oameni de seama lui, dar la Baciu nu s-a mai dus, nici gardul n-a lăsat-o pe nevastă-sa să-l mai rupă și tot a ieșit cu chiu, cu vai din iarnă.

Și zi de zi Andrei ieșea în drumul cel mare și-i oprea pe drumeți ca să le zică: „Spune, te rog, dacă-i întâlni cumva pe Gheotghe al lui Andrei din Bârsești, să vie acasă la frații lui și la mama lui, că mult îl dorește tatăl său, care a ajuns om slab și neajutorat”.

În Săptămâna Patimilor oamenii țin postul, se spovedesc și se cuminecă. Mai nainte de a lua sfânta cuminecătură, ei se duc și-și cer unii altora iertare, dac-au avut cumva vreo supărare între dânșii.

Andrei nu s-a dus la Baciu, fiindcă n-avea nici o supărare-n inima lui, iar Baciu a voit, ce e drept, să meargă la Andrei, dar apoi tot nu s-a dus.

Mergând la biserică, s-au întâlnit și au urmat drumul împreună, vorbind despre multe toate, numai nu despre vreo supărare.

Noaptea, spre a doua zi de Paști, Andrei, care nu dormea, se ridică deodată, încet și cam alene, din culcuș. Era parcă o lumină în podul casei lui Baciu și ieșea fum prin acoperiș.

El deșteptă pe Floare și-i spuse că arde, pesemne, casa vecinului.

Trezită din somn, Floare sări cuprinsă de spaimă în picioare.

– Nu te speria, îi zise el liniștit, că vântul nu bate spre noi. Iar Baciu n-o să prea sâmtă paguba. E veche casa: o să-și facă alta mai frumoasă. Vorba e să scape dânșii. Scoală băiatul și-l trimite să-i deștepte din somn.

Floare însă, femeie ca toate femeile, și-a ieșit din fire când a văzut flăcările mari și a început să țipe și să strige cât o ținea gura.

Au auzit-o dar sătenii, care erau încă deștepți ori dormeau mai ușor, dar în casa lui Baciu lumea s-a trezit abia după ce vecinii au început să spargă poarta, ca să intre la foc.

Și e grozav lucru să te pomenești din somn cu casa aprinsă în capul tău.

Baciu, omul cel chibzuit, nu mai știa ce să facă, unde să alerge și ce să scape mai nainte: se învârtea de ici până colo, se învârtea și se afurisea. Și, fiindcă el își perduse capul, nu mai era cine să ție buna rânduială, și alergau toți de-a valma împedecându-se unii pe alții și scoțând lucruri de nimica în curte, în vreme ce alte lucruri mai scumpe stăteau uitate prin odăile în care pătrunsese focul.

Un singur om era liniștit, Andrei, care, intrat în curtea lui Baciu, pusese câțiva oameni să scoată caii și vitele din grajd și număra acum pe casnicii lui Baciu, ca să vadă dacă au scăpat ori nu cu toții.

Lipsea, parcă, unul. Niță, băiatul lui Baciu, un copil de vreo cinci ani, nu era nicăiri.

– Unde e Niță?! strigă el tare și răspicat. A scăpat cineva pe Niță?

Nimeni, din mijlocul învălmășelii, nu-l băgă în seamă.

El alergă la Ana, nevasta lui Baciu.

– Băiatul, Niță, unde e?

Ea se cutremură în tot trupul și își puse mânile în cap.

– Vai de mine! A rămas dormind în casă.

Iar văpaia ieșea pe fereștri.

Andrei cel plăpând și moleșit se cutremură și simți că sângele i se încălzește și vinele i se încordează, că inima îi crește și fruntea i se umple de sudori: auzind vaietele copilului, el se avântă spre casă și se aruncă în foc.

Știa ce face și sâmțea că are să treacă prin foc; dar sâmțea în el atâta viață, încât nu se mai temea de nimic, și unul singur era gândul lui: să nu întârzie, să-l găsească încă viu pe copil.

L-a găsit în pragul ușii, întins la pământ, plin de arsuri și fără de sâmțiri, dar întreg l-a scos din flăcări și a început să-l poarte prin curte, legănându-l mereu pe brațe și afurisind bogățiile lui Baciu, ca praf și cenușă să se aleagă de toate.

Puțin îi păsa că arde cămașa în spinarea lui, căci voia să-i deie copilului și răcoreală, ca să-i vie viața.

Viața însă nu se mai ivea. El a început deci să se blesteme pe sine fiindcă n-a alergat fără de întârziere atunci când a văzut focul.

„Eu! Își zicea, singur eu îi port păcatul; eu sunt de vină; pe mine are să mă pedepsească și Dumnezeu, și legea omenească! ”

Era mare, în adevăr, păcatul lui Andrei: n-a alergat fără de întârziere, ca să-i vie vecinului său într-ajutor. El însă își mărturisea păcatul, se căia, și Dumnezeu n-a voit să-l certe cu prea multă asprime.

Baciu era deznădăjduit. Gândul că-și va perde și copilul l-a făcut să-și piardă rostul: el a început să strige în gura mare că vecinul său Andrei i-a pus focul și că numai mustrarea cugetului l-a făcut să se arunce în foc ca să scape copilul.

Și mulți dintre cei ce auziseră vorbele lui Andrei erau și ei de un gând cu Baciu. Între aceștia era și judecătorul din partea locului, care a și dat poruncă să-l lege pe Andrei cot la cot.

Zadarnice au rămas bocetele Floarei și plânsetele copiilor, căci judecătorul trebuia să-și facă datoria, și încă noaptea aceea Andrei a fost pus la închisoare.

Mergând la închisoare, el nu era câtuși de puțin turburat. Durerea lui cea mare era numai că Niță n-o să-și mai vie, poate, în fire. Cât pentru celelalte, el nu se temea de nimic fiindcă nu se sâmțea vinovat.

Mare era dar ușurarea pe care o sâmțea ziua următoare, când Floare a venit să-i spună că Niță s-a înfiripat și că doctorul, pe care Baciu îl chemase, are nădejde să-l pună iar în picioare.

Își făcea acum gândul că Baciu, el însuși, va veni la judecător și va cere să-i dea drumul. În loc de aceasta însă Baciu a făcut o cerere în care arăta supărările pe care le avusese cu dânsul și temeiurile pe care-l bănuia de a fi pus focul.

În mintea lui Andrei nu intra, cu toate acestea, gândul că poate să fie osândit și fără ca să i se fi putut dovedi vina, numai pentru că era bănuit cu oarecare temei și nu se putea dezvinovăți.

Dus în fața judecătorului, el dete cu socoteală că un singur om a putut să pună focul, Ilie, pe care Baciu îl alungase cu rușine de la casa lui. I se spuse însă că Ilie a plecat de mult din sat și a dovedit cu martori că în noaptea despre a doua zi de Paști se afla la Valea-Rea, cale de trei ceasuri de la Bârsești. Iar Andrei nu putea să ia de mărturie decât pe nevastă-sa și pe copiii săi, care nu puteau să arate de ce n-a alergat îndată ce-a văzut focul.

Țiind dar seamă de toate împregiurările, judecătorul l-a socotit vinovat și l-a osândit.

III
În marea lui întristare, Andrei avea și doauă mari mângâieri.

Din clipa în care se avântase spre casa aprinsă, ca să scape pe Niță, el era alt om. Nu se mai sâmțea slab și moleșit. I se dezmorțise oarecum sângele, avea poftă de mâncare, dormea bine și era voios cu toată năpastea ce căzuse pe capul lui. Și, stând așa singur, nu o dată și-a făcut gândul că Dumnezeu a rânduit să steie la închisoare pentru ca nu cumva, umblând pe afară, să-l întoarcă boala.

În același timp Gheorghe, feciorul lui, se întorsese acasă cu bănișori frumoși, adunați para cu para, în timp de patru ani, cât a lipsit de acasă.

N-a întâlnit, ce e drept, pe nici unul dintre drumeții pe care-i rugase Andrei să-l caute. Aflase însă că prin gazete se scrie despre un oarecare Andrei din satul Bârsești, care i-a pus foc vecinului său Baciu. Știind apoi că acest Andrei nu poate să fie decât tată-său, a grăbit cu inima încleștată la frații și la muma lui.

Aflând cum și în ce fel s-au petrecut lucrurile, Gheorghe era nemângâiat și tare pornit asupra lui Baciu. Dacă nu i-ar fi fost de frățiorii și surioarele sale, ar fi fost în stare să ridice parul asupra lui.

– Lasă-l fătul meu — îi zise Andrei – că destulă răsplată îi este păcatul lui. Se vede că Dumnezeu le-a rânduit toate așa ca să te întorci și tu acasă. Noi rămânem tot cum am fost, oameni cumsecade, și să trecem prin fața casei lui ca și când nimic n-ar fi acolo unde o vedem. Dumnezeu să-i fie de bună pază, ca niciodată să nu mai avem nevoie de a-i sări într-ajutor.

Și în ceas bun a grăit Andrei.

Peste vreo doauă săptămâni el scăpă din temniță ca om cinstit și năpăstuit.

Ilie, pătimașul, omorâse într-o încăierare pe un sătean, fusese prins și, luat de scurt, făcuse și mărturisirea că tot el a pus și focul în niște câlți din podul casei lui Baciu.

Baciu de aici înainte nu mai avea odihnă, nici zi tignită, nici somn cu dulceață. Umbla cu ochii în pământ și nu mai cuteza să privească în fața altora. Jumătate din averea lui ar fi dat-o ca să-l împace pe Andrei și umbla mereu cu gândul ca să-și vândă casa și moșia și să plece din sat. E grozav gândul c-ai năpăstuit pe omul care ți-a făcut un mare bine, a sărit chiar în foc pentru tine, și de câte ori vedea plăgile de arsură pe fața lui Niță, Baciu se făcea galben ca ceara și gemea ca omul greu chinuit.

Iar Andrei era voios și harnic, își făcuse gardul la loc și lucra toată vara în rând cu zidarii și dulgherii, ca să ridice casă pentru feciorul său, care era logodit cu una din cele mai bune fete din sat și n-aștepta decât ca să fie gata casa pentru ca să facă și nunta.

IV
Era mare bucurie la casa lui Andrei.

Mare e bucuria să ai un fecior voinic, cuminte și harnic, cel dintâi și mai mare dintre feciorii tăi, sprijinul tău la bătrânețe, și să-l vezi aducându-și nevastă bună la casa ridicată din hărnicia lui.

Era deodată și nuntă, și sfințirea casei. Ziua senină și frumoasă, Floarea rumenă și sprintenă, băieții și fetele cu sufletul plin de neastâmpăr, Andrei el însuși tot slab și supt la față, dar cu sângele cald și cu ochiul vioi. Lume multă, mâncări și băuturi cu belșug, lăutari, chiote, nuntă mare și veselă era în cele doauă case, la bătrâni și la tineri.

Andrei, cu toate aceste, era, ca totdeauna, voios, dar nu vesel, ci liniștit și chibzuit.

Prea multe erau necazurile prin care trecuse, prea mult se deprinsese cu gândul că viața e numai amar și necaz, dureri și greutate, și acum, când bunătățile-l năpădiseră, se temea ca nu cumva amăgiri să fie toate. Știa cum toate se pot perde de azi pe mâne și nu îndrăznea să se bucure din toată inima, pentru ca nu cumva, perzând mâne fericirea, să se simtă prea greu lovit. Era ca săracul care, găsind o comoară, nu îndrăznește să se atingă, nici să se bucure de ea, nici să zicăl: „A mea este! ”

Stetea deci liniștit în mijlocul celorlalți și se bucura de bucuria lor, și nu o dată i se ivi în minte gândul: „Ferice de voi, care credeți că toate sunt adevărate și dăinuitoare! ”

Iar Baciu, bogatul, auzea chiotele și cântecele și lăutarii din curtea vecină și ședea ascuns în casa lui cea noauă și nu voia nici să mănânce, nici să beie, nici să vadă pe nimeni, nici să știe de nimic.

În altă parte a casei ședea Ana cu băiatul cel cu fața plină de plăgi și plângea și nu mai știa ce să facă.

Într-un târziu, ea se ridică ținându-și capul sus, își șterse lacrămile și ieși afară ca să împartă porunci.

Înspre amurgul serii intră apoi la Baciu, gătită de sărbătoare și cu o tavă în mână.

Pe tavă era un cocoș fript, cel mai frumos dintre cocoșii ei, o plăcintă, o garafă cu vin și, înipăturate frumos, altițele ei de borangic cele cusute în fir și mătase.

Niță, băiatul, stetea și el în prag, cu o creangă de rosmarin în mâni.

– Să mergem – zise ea – să-i ducem cinste, că e timpul să se împartă cinstele.

Baciu se ridică în picioare ca deșteptat din somn și fața i se lumină.

– Da – grăi el ușurat – să mergem; în ceas bun să-ți fie venit gândul!

Mulțimea adunată în curtea lui Andrei rămase încremenită când Baciu intră pe poarta deschisă cu nevastă-sa și cu băiatul. Era parcă morții ar fi ieșit din mormintele lor, ca să ia și dânșii parte la bucuria obștească, și hora se opri în loc, lăutarii tăcură, chiotele și vorbele vesele amuțiră.

Andrei, care le vedea și auzea toate, se sculă din capul mesei, unde se afla, ca să vadă ce s-a întâmplat afară de s-a făcut liniște așa, deodată. El însă n-apucă să-și părăsească locul, când Baciu și Ana se iviră cu copilul lor în pragul casei.

Oamenii casei, nuntașii și cei în bun ceas sosiți rămaseră câtva timp muți și nemișcați ca stâncile de sub coastă.

Era pe întunecate.

– Aprindeți lumânările, grăi Andrei în cele din urmă; aduceți toate lumânările și le aprindeți, că e bună și mare ziua la care am ajuns!

Ochii lui se umplură de lacrămi, în vreme ce Baciu și Ana steteau cu ochii în pământ, iar băiatul privea voios și cu inima deschisă la meseni.

– Aici! urmă Andrei; aici, vecine, aici, vecină! Faceți loc! Aici în capul mesei! Voi să fiți nunii celei mai frumoase nunte. Vino, băiete, și învață cum om cu om se bucură!

Baciu și Ana s-au așezat în fruntea mesei, dar nimic n-au zis: fapta lor spunea prin ea însăși ceea ce în graiul omenesc nu se poate spune.

Abia târziu, în toiul nunții, s-au deschis inimile la căldura bucuriei obștești.

VECINII II – PARASCHIV CIULIC
Cap. I – SUFERINȚELE DOMNULUI CIULIC
Domnul Paraschiv Ciulic trăia și el cum trăiesc toți oamenii cărora nu le-a venit încă rândul să moară.

Că lumea nu e făcută de dragul oamenilor ce se strecoară printr-însa, aceasta o simte, firește, fieștecare dintre noi, cel puțin câte o dată pe săptămână! D-l Ciulic însă era în toate clipele vieții lui pătruns de gândul că viața omenească e un canon.

Deși trăia dar numai fiindcă n-avea încotro, el nu-și dorea moartea, nici se plângea de suferințele vieții, ci se simțea mângâiat în sufletul lui când își dedea seamă cât a suferit și cât mai are încă să sufere. Astfel, viața lui era un bineîncheiat șir de suferințe și, întocmai precum zgârcitul își numără mereu comorile și face mereu socoteala dobânzilor cu care le va mai spori, d-l Ciulic iubea singurătatea fiindcă, stând așa numai el cu sine, putea să-și reamintească în toată tigna suferințele trecute și să-și închipuiască pe cele viitoare.

Erau mai ales patru lucruri care-i amărâseră și-i amărau și acum viața: pisicile, cânii, slugile și copiii, mai presus de toate copiii.

Odinioară mai era și un al cincilea lucru, femeile; acum însă acele timpuri erau de mult trecute, și Ciulic socotea și femeile în rândul oamenilor canoniți.

De câte ori, gândindu-se la lucrurile din lumea aceasta, el își dă seamă că n-a avut copii, inima i se umple de mândrie și fața i se înseninează. Căci fieștecare copil care se naște e un izvor de suferințe omenești, deci o dovadă că e mare păcat, ce are să fie ispășit; acela dar care nu are copii e mântuit după ce și-a trăit traiul.

Fost-a și el copil, vai de mama lui, biata de văduvă! Cât a canonit-o el pe ea ar fi destul pentru șapte vieți, dar și bătăi a mâncat, și foame, și frig a răbdat, de-l trec fiorii când își aduce aminte de zilele copilăriei lui. Se judecă, om bătrân acum, el însuși pe sine copil și vede apriat că nu putea să fie decât precum era, fiindcă rostul lui în lumea aceasta era să amărască viața mumei sale, pentru ca să mănânce bătăi și să rabde de foame și frig. Răutatea care era în el trebuia să iasă odată la iveală, și e bine c-a ieșit atunci, iar nu mai târziu, când în alte fapte s-ar fi dat pe față, și nu o mamă, ci oamenii nemiloși ar fi răsplătit-o.

Atunci, copilul de unsprezece ani a fugit din școală, a părăsit casa părintească și-a umblat ani de-a rândul fără căpătâi prin lume, ca să scape de mumă-sa: astăzi, om cu viața petrecută, ar vrea să poată plânge când își aduce aminte de sărmana lui mumă, care atât de mult a suferit printr-însul și prin care el atât de mult sufere, și ar da el singur nu știe cât ca s-o poată vedea o dată încă prin vis.

Atât are și el în lumea aceasta: tot ceea ce se ivește mai departe împregiurul lui, om fie, dobitoc fie, fiară fie, nu are pentru el decât rostul răului pe care poate să i-l facă.

Ce-ar mai putea să aibă el în lumea aceasta?!

Ca un vis urât afară din cale, se reivesc în sufletul lui amintirile rămase din anii petrecuți prin cârciumile de la Obor, de la Filaret și de la Capul-Podului.

Vai de stăpânii lui, dar vai și de el!

Intra gonit de foame ori de frig, ca cânele fără de stăpân, stătea câteva săptămâni în ghionturi și în trânteli și ieșea alungat și adeseori plin de sânge, dacă nu fugea la timp, ca să se piardă printr-una din mahalalele mai depărtate.

Tot el însuși este și acum, și i-e greu să se creadă pe sine.

Cum a venit, Dumnezeu știe, dar trebuia să vie în sufletul lui fireasca dușmănie care desparte pe om de om și nu te lasă să uiți că tu ești tu, și tu singur ești tu însuți. A aflat-o aceasta de la ceilalți oameni, care toți îi dădeau sarcina mai grea și-i aruncau bucata mai proastă.

Dacă pisica răsturna cratița cu lapte, el mânca trânteală; dacă vreun câne fugea cu o bucată de carne ori spărgea vreo oală, spinarea lui răbda: el și pisicile, el și cânii erau dușmani firești, și soarta lui era cea mai grea, căci el nu putea să fugă, nici să se ascundă fie sub coteț, fie în pod, ci trebuia să rabde nedreptatea ce i se făcea și să simtă în fieștecare zi că nu e nimeni ca să-l apere, când el însuși nu se poate apăra. Vai era însă și de pisica, și de cânele care cădea în mânile lui!

Vai și de copiii care se ațineau după el, zicându-i mereu: „Hingherule! ”

Dară vai, după toate, de pielea lui!

Tras, împins, mânat de ghionturi, s-a pomenit în lume; și viermele se zvârcolește și el când îl calci. Dacă nu putea să dea cu pumnul în fața celui ce-l lovea, scrâșnea din dinți, se punea la pândă și lovea din dos. Minciuna și obrăznicia sunt și ele arme omenești, și multe poate să facă omul când nimeni nu-l vede. Era dreptatea pe care și-o făcea el însuși, dacă fura ori strica, unde altul cade în bănuială; și tot numai dreptatea și-o făcea dacă vărsa ciorba pe care n-o putea mânca, ori rupea în bucăți haina pe care n-o putea purta.

A avut și el dacă nu mulțumiri, cel puțin satisfacțiuni în tinerețele lui.

C-a fost luat adeseori pe sus, c-a petrecut nopți la poliție, că trupul îi era mereu plin de vânătăi, că stetea mereu în pragul Văcăreștilor – aceste erau lucruri fără de care viața lui n-ar fi avut nici o noimă.

Așa trebuia să fie pentru ca el să se facă din zi în zi mai vânjos, mai sprinten și mai născocitor.

Că n-o să mai găsească stăpân, de aceasta el nu se temea niciodată: nu se obosea, nu adormea nici dac-ar fi trebuit să stea trei nopți de-a rândul în picioare, iar fleicile fripte de dânsul puteai să le pui pe masa lui vodă.

Și încă un lucru, mare lucru: nu era cheltuitor.

Stând în ușa birtului, la grătar, și bătând din clește, ca să tragă luarea-aminte a trecătorilor asupra mirosului de fleică și de mititei, el privea mereu înainte, stăpânit de-un singur gând: s-ajungă cât mai curând om cu grătarul lui, ca să facă pentru sine ceea ce acum face pentru alții și să le facă altora ceea ce i se făcea lui. De aceea mulțumirea lui era să pună para lângă para — el știa cum – și răbda cum atât a răbdat mai bucuros decât ca să dea pentru sine din al lui.

N-ar fi avut nevoie s-o facă.

S-a străcurat cum a știut ca să nu tragă la sorți, apoi, om de doauăzeci și unu de ani, și-a făcut acte falșe, ca să poată lua în căsătorie pe stăpână-sa, care ar fi putut să-i fie și mamă, vai de capul lui, dar și de al ei!

Câțiva ani, până ce nu s-au desfăcut, el numai și dânsa știau ce au fost unul pentru altul; apoi și-a luat alta mai tânără, care voia să-l toace ea pe dânsul, și a fugit cu un epistat când a văzut că nu-l poate.

Tot visul cel urât afară din cale sunt și acești ani de căsnicie: zile și nopți petrecute în luptă cu cânii și pisicile vecinilor, care, simțind mirosul de fleică, se vârau pe sub poartă ori săreau gardurile, zile și nopți petrecute în ceartă cu nevasta, care se cotea cu mușteriii și născocea fel de fel de chipuri, ca să scadă socotelile, zile și nopți petrecute în încăierări cu slugile, care-l necăjau, îl mințeau, îl furau ori îi făceau pagubă, iar prin fund se mai ivesc și copii de mahala, care dau târcoale, se uită pe sub căciulă și zic încet: „Hingherule! ”

Un singur gând luminos avea: că odată, în curând și din zi în zi mai curând, va ajunge să fi strâns destul pentru ca să scape de toate și să trăiască tignit din dobânzile plătite de alții. Punea dar înainte para lângă para, răbda cum a răbdat de când s-a pomenit în lume și se mângâia cu tigna vieții viitoare.

Acum era venită și această viață viitoare.

Sus în Dealul Spirii își zidise niște case mari, frumoase și împrejmuite ca o cetate. Curtea e șoselată și acoperită cu un strat de pietriș cernut; grădina are boltă de viță, răzoare așternute cu nisip, straturi de trandafiri și alee de pomi roditori, tot soiuri alese; odăile sunt largi, cu tavanul înalt și mobilate boierește.

Ce folos însă, dacă el nu poate trăi tignit în casa lui!

Mult îi place să stea în grădină, ca să plivească trandafirii și pomii, să lege vița din boltă ori să curățe buruiana din răzoare. Vecinii de dimpregiur au însă o spuză de copii, care aruncă cu cioburi în grădină și se joacă cu zmeii, încât vârfurile pomilor lui sunt mereu pline de sfori, de bucățele de hârtie și de fâșii de zdrențe. Ba vara, când poamele încep a se coace, gămanii se urcă pe uluci și născocesc fel de fel de mijloace ca să-i fure poamele, încât îi rup toate crengile. Iar pisicile din vecini, știind că n-are câne la casă, țin sobor în grădina lui, își fac cotrog prin straturi, ba intră în curte, în bucătărie, se urcă în podul casei, se încuibă în casa lui.

Astfel i s-a făcut cu încetul lehamite de grădină și nu mai intra în ea ca să nu se necăjească.

Unul dintre vecinii lui, cel de la dreapta, are un pierde-vară de băiat, care ține porumbei și a mai sădit și un șir de salcâmi de-a lungul mezuinei: ziua toată porumbeii țopăiesc pe tablele de pe casa lui Ciulic și umplu acoperișul de gunoi, încât nu e chip s-aduni apă de ploaie, iară curtea cea frumoasă, orișicât ai mătura-o, mereu e plină de pene, de flori scuturate ori de frunze căzute de pe salcâmi.

I s-a făcut lehamite și de curte și trece repede prin ea când pleacă undeva ori se întoarce acasă, își dă silința să nu vadă, ca să nu se mai necăjească.

Dincolo, la stânga, e o cocioabă de casă în mijlocul unui maidan plin de bălării. E în dosul casei lui maidanul, dar cât ține ziua el aude mereu țipete, și răcnete, și plânsete și vaiete de copii mărunți, care se joacă și se încaieră, se bat mereu între dânșii și sunt bătuți de alții.

La uliță nu e mai bine. Mai la deal, peste drum, a cincea casă, e școala primară, și pereții casei lui sunt plini de mutre pocite și de fel de fel de inscripțiuni. A ținut să-i vopsească în ulei fiindcă așa e mai trainic, și i-a plăcut fața gușei de porumb fiindcă e dulce: atât le-a trebuit copiilor. Cu cât mai des îi alungă, cu atât mai vârtos apasă plumbul și atât mai proaste sunt inscripțiunile cu care îi mâzgălesc casa. Ba, precum se vede, tot fața cea dulce, în care și-a vopsit casele, îi adimenește și pe cânii din mahala, căci ziua întreagă dorm în umbra caselor lui.

Degeaba se ceartă cu vecinii; degeaba i-au fost umbletele pe la directorul școlii și pe la poliție; degeaba s-a pus la toate alegerile bine cu cei de la primărie: fieștecare om are dreptul de a supăra pe ceilalți și, când iese la uliță, cânii fug cu coada între picioare, copiii se uită la el pe sub căciulă, iar vecinii își fac de lucru în altă parte, ca să nu dea față cu el.

În casa lui, în sfârșit, vechea zoală cu slugile.

Și-a ridicat grajd și șopron, fiindcă-i plac caii, singuri caii din toate ființele viețuitoare. Trăsura e noauă-nouță, în șopron, dar grajdul și odaia vizitiului stau deșerte. Caii și i-ar fi cumpărat, dar nu s-a putut hotărî să-și ia vizitiu, când rândaș trebuia neapărat să ție pentru curte și pentru grădină, fără jupâneasă nu putea să rămâie și pe deasupra mai era și bucătăreasa, care-l și spăla. Trei oameni – și el singur: nu putea să intre-n mintea lui gândul ca să mai vie și al patrălea.

– Al patrălea?!

Jupâneasa fără de așa-zisul bărbat poți s-o cauți, dar n-o găsești, iar bucătăreasa era și ea femeie. Curtea lui era plină, încât adeseori îl cuprindea simțământul că el nu e acasă la dânsul, ci stă în gazdă, o gazdă rea, de care trebuie să te ferești bine, zăvorând ușile mai nainte de a te culca.

I se făcuse lehamite și de casa lui.

Pleca diminețile în piață și se plimba prin hală, pe la pescari și printre zarzavaturi. N-avea nimic să vândă, nici să cumpere, dar îi plăcea să știe cum stau prețurile, să vadă cum oamenii se înșeală unii pe alții și să se certe cu datornicii lui, dacă se lăsau să fie scoși din ale lor.

Pe la ameazăzi intra în vreunul din birturile de pe piață și, dacă nu era zi de post, lua o țuică, o mâncare cu carne și, rar de tot, câte o fleică, bea un cinzec de vin, apoi se ducea la cazin, unde petrecea la o cafea până seara, uitându-se cum alții se bat între dânșii fie la biliard, fie la table, fie la domino, fie mai ales în joc de cărți și râzând cu necaz de cei ce rămâneau în pierdere.

Serile, când se întorcea acasă, nu mai auzea zbierătele copiilor din mahala, nu mai vedea nici mâzgăliturile din fața casei, nici gunoiul din curte, nici firimiturile de zmei prin crengile pomilor din grădină și – mare lucru! – nu mai avea nevoie de slugi.

Rămăsese răzemat într-o singură babă, care-i făcea dimineața cafeaua, îl spăla și-l aștepta serile cu masa așternută pentru fasole, varză, mămăligă cu brânză ori, la zile mari, pentru un pui fript la frigare.

Tot baba îi ținea și rânduiala casei.

Cam la doauă săptămâni o dată el rămânea acasă, deschidea odăile să se aerisească și o punea pe baba să măture și să scuture praful; apoi iar încuia și se mărginea la o singură odaie, cea din fund, unde dormea, mânca și-și petrecea ziua când se întâmpla să rămâie acasă.

Singură această odaie era în adevăr casa lui.

Dar era și făcută anume pentru dânsul.

Pusă în planul arhitectului drept sufragerie, ea era cea din urmă în rândul încăperilor rezervate pentru stăpân și avea doauă intrări, una despre celelalte încăperi, iar alta despre curte, unde se afla bucătăria, în altă casă mai mică. Deși era încăpătoare, proprietarul a ținut să-i dea o singură fereastră mare, cam ca cele de pe la hanurile prin care el își petrecuse viața. Ca să aibă vedere liberă spre grădină și lumina deplină, cu care era deprins din timpul când bătea cleștele la grătar, el pusese în fereastra aceasta numai doauă geamuri mari, groase și curate ca apa de izvor. Drept mobilă avea acum în odaia aceasta numai o masă de stejar, un bufet mare, tot de stejar, în peretele despre maidan, un pat turcesc în colțul despre curte, patru scaune de trestie și o masă de scris așezată pe o casă de fier, în care ținea polițe și mărunțiș, deoarece hârtiile de valoare îi erau date la casa de depuneri, iar banii îi avea parte la datornici, parte la bancher.

Viață săracă, dar liniștită, pe cât liniștea e cu putință în mijlocul acestei lumi pline de pisici, de câni, de slugi și de copii.

Cât pentru oameni, ei nu-l prea supărau.

Cămătar nemilos și zgârcit, cum îl știa lumea, el adunase mare bogăție, care se sporea mereu, fiindcă el nu cheltuia într-un an ceea ce câștiga adeseori într-o zi. Iar bogăția îi face pe cei ce o au să-și ție capul sus și pe cei ce n-o au să stea umiliți. Mai ales în timp de alegeri săptămâni de zile de-a rândul caretele elegante nu lipseau din fața casei lui, căci se știa că are multe polițe prin mahala și mai ales în piață și poate, dacă vrea, să dispună de multe voturi. Puteau dar vecinii să se facă că nu-l văd, dar când se aflau în fața lui, steteau cuprinși de temere și de respect, fiindcă știau că multe poate.

Ce vor fi gândind în capul lor și ce vor fi zicând în dosul lui, aceasta o știa el; tocmai de aceea era necruțător și, trecând prin lume, se uita des înapoi.

Om înalt, spătos și cu umerii oarecum ridicați, el părea din dos mult mai tânăr de cum în adevăr era, fiindcă se ținea drept, călca rar și apăsat și n-avea decât pe ici, pe colo câte un păr cărunt. Din când în când însă el se oprea, își sucea trupul și se uita înapoi, ca și când s-ar teme ca nu cumva să fie apucat fără de veste. Atunci bătrânețea se vedea din fața lui uscată și zbârcită și din ochii mărunți și scrutători, care ieșeau la iveală de sub sprâncenele mari și îmbinate. Doi dintre dinții de din jos erau ieșiți din linie și țineau buza oarecum rânjită, încât, văzându-l așa, era peste putință să nu-ți aduci aminte de cânele rătăcit, care aleargă de-a lungul uliților și, gonit de alți câni, se oprește mereu, se întoarce înapoi și-și arată îndârjit colții.

Îndârjit era și d-l Ciulic.

Nu mai avea tignă nici în singura lui odaie.

O piatră zburată despre casa de pe maidan sfărâmase unul din cele doauă geamuri mari, iar comisarul de coloare, chemat și venit fără