Zigzag

Povestea 'Zigzag' - Povesti de Barbu Stefanescu Delavrancea 💤
O aventură de 26 - 28 minute in lumea magică a povestilor

D-atunci nu s-a mai văzut atîta lume la Șosea; elegantele nu sunt mîhnite; a fost cea din urmă zi frumoasă.

Teii, triști și prăfuiți, stau ca niște soldați în linii drepte ce par a se împreuna în depărtare, tăind Șoseaua și micile alee cu umbrele lor; un vînt ușor adie, mișcînd frunzele ofilite, ce abia se mai țin de bătrînețe pe ramuri. Soarele și-aruncă oblic razele sale, mai avînd cîteva sulițe de coborît pînă a părăsi orizontul; cerul e liniștit, picat ici și colea cu cîteva pale de nori, albe ca laptele, ce-și schimbă formele necontenit, părînd a fi cînd un vultur ce-și ia zborul, cînd un urs ce se ridică în două labe, cînd un taur zvăpăiat.

P-o parte și pe alta a Șoselei băncile stau înțesate de guvernante înconjurate de cîte trei-patru liote mici, cari le întind cînd de mînică, cînd de jupă, ciripind două-trei vorbe franceze, două trei germane și nici una românească. „Louise! Jean! Popo! Silvie! Zozo!” strigă o biată guvernantă, slabă, bătrînă și supără- cioasă. Aș! dar cine s-o asculte? Louise, Jean, Popo, Silvie, Zozo sunt niște neastîmpărați: grași dar galbeni, ei aleargă, cad, să scoală și iar cad, învîrtind un cerc or sărind peste o coardă ce trece din mînă în mînă.

Cîteva copile să cred fete mari și să plimbă, urmărind cu ochii pe cochetele cari zboară pe Șosea, purtate în trăsuri ușoare de niște telegari tot atît de cocheți, în rînduri de cîte trei-patru, spectatorii să plimbă

Încet și galeș. Niște unguri, în costumul lor național ce le țipă între spete, roșii ca racu, pămădați cu o oca de untură, cu niște pipe mari și întoarse, cu mustățile ascuțite la vîrf ca acu, vorbesc prietenește, deși țipă de te asurzesc în drăgălașa lor limbă. Ochii lor sunt înecați d-o umoare care trădează darul beției. Un bătrîn esplică unui copil ca de vro patru ani, ce se scoală de jos cu fața sulemenită de praf, că așa cad cavalerii. Copilul, cu ochii plini de lacrime, aproape să izbucnească în plîns, își bate calul neînvățat la călărie, o biată gloabă de nimic: o nuia ruptă din tei.

Dar pe Șosea… ce înbulzeală, ce uruitură, ce marfă, ce concurență, ce bîlci, ce zîmbete, ce saluturi, ce mărire, ce carnaval, ce carnaval! Veneția l-ar invidia; Parisul l-ar dori; Londra l-ar detesta.

Trăsurile fug repede una după alta pe dreapta, iar pe stînga să odihnesc. Caii, murgi, roibi, albi, negri ca corbul, suflă greu, aruncînd în fugă petrișul de sub copite, animați de vîrtejul general și de biciul mlădios și arzător al vizitiilor galonați și dichisiți ca niște păpuși, ce stau drepți ca lumînarea, privind înainte cu niște ochi mari și încremeniți, abia aruncînd aiurea coada ochiului, și aceasta numai pentru o clipă.

Cocoanele stau răsturnate în trăsuri; nu le mai încape locul; nu mai au unde să-și arunce coada rochilor; privirea lor joacă în toate părțile, cînd vioaie, cînd tristă, cînd semeață, cînd blajină, rostogolind ochii în orbită, cînd spre cer, cînd spre pămînt, setoase de efect, stăpînite de fudulie și închinate modei. Dar fie bătrîne, fie urîte, ele și-aruncă voalul pe ochi și voiesc a părea tinere și frumoase; dar fie brutărese, fie sărace, ele voiesc a părea nobile și bogate; dar fie ignorante și fără haz, ele discută în limba franceză și voiesc a întrece pe orșicare în grații și dulceață; dacă sunt palide, paliditatea e culoarea nobleței; roșii sunt numai mitocanii; dacă sunt nalte, înălțimea e maiestate; ce nesuferită e femeia pitică; dacă sunt roșii, obrazul trandafiriu esprimă viața; galbeni sunt numai morții; dacă sunt grase, femeile forte au șicul lor; ce urît e a fi cineva ca un țîr; dacă sunt uscățive și mici, mignon e trupul gentil; ce-ar mai însemna să fie cineva cît turnul Colții!

Obrajii lor sunt spoiți de pudră, buzele le sunt roșii și le sug neîncetat; cele cu dinții albi surîd necontenit : obiceiul vine de la palat; cele cu dinții riegri se țin serioase, abia zîmbesc din cînd în cînd; părul le cade pe frunte ciufulit, creț, buclat, or tăiat în ront și, așezat în doi colți; pălăriile mari ca niște tave, â la brigand or mici și sumese doparte, împodobite cu pene albe, albastre, negre, cu flori trandafirii și lila, sunt așezate cînd pe frunte, cînd p-o ureche, cînd pe creștetul capului.

Unele au rochii de catifea ca vișina putredă or civită, dîndu-și aere de streine, or de cine știe ce; altele au rochii de mătase albă, cerulie și neagră sadea, or înpestrițată, dungată sau cu figuri orientale, cum se purta în timpul protipendadei pe paftalele mireselor. Unele sunt decoltate, altele sunt prea decoltate: și dantelele pot fi frumoase, dar sunt indiscrete. Unele au rochii de tarlatan, de muselină și de melinos, altele și de lînă mai ordinară. Dar toate sunt încărcate de cute, de volane, de jupe, de nasturi; toate înclină spre teoria lui Darwin, purtînd coade lungi și înzorzonate; unele au la gît dantele Chantilly Valenciennes, Duchesse, Torchon, Languedoc, Raguse points d’Alencon — cele mai scăpătate se mulțumesc și cu imitația lor, pipăindu-și într-una gulerul Sarah Bern-hardt.

Vorbesc, rîd, zîmbesc cocoanele între ele, își fac semne, caută cu privirea, își dreg cînd pălăria, cînd șalul subțire, aruncat alene pe umer, găsind totdauna a-și drege cîte ceva; prea puțin vorbesc cu bărbații lor; și unii, și alții sunt prea ocupați: destul au vorbit înpreună. Acum sunt la aer, în mijlocul unei lume variate, muiată în brodării și în culori, în mijlocul unui tablou așa cum îl visează ele. Bietele cocoane au și dreptul să privească în toate părțile și să nu se sature de privit, au și dreptul să cocheteze și să nu se sature de cochetat!… ce progres! ce civilizație! ce națiune deșteaptă! ce valvîrtej!… și ce chin, ce muncă silnică a îngriji de cămin și de copii, a sta închise între patru pereți și a auzi de dimineața pînă seara țipete, certe din partea copiilor, înbufneli și trăsneli din partea bărbaților. Bine că a mai dat Dumnezeu joile, duminecele și sărbătorile! Bine că primăria uită stradele capitalei, dar nu uită Șoseaua!

Bărbații sunt aceiași: dichisiți ca niște flăcăi; rași sau cu bărbile netezite, peptănate, pămădate; lustruiți de sus pînă jos; onești în materie de căsătorie: conform Coiului civil, art. 195.

Trăsurile-și fac fără preget cursul lor regulat: de la rontul întăi pînă la al doilea, și de la al doilea pînă la cel dîntăi.

Un landou trece cu mare zgomot: numai argint și coroane de principe se văd pe dobitoacele din ham, numai mătase și aur pe cele din landou. Cocoanele îl privesc cu aviditate: unele fac ochii rotunzi, altele privesc pe sub sprincene, altele strîmbă din nas… În dreptul Bufetului o trăsură odihnește și într-însa sunt două artiste ale Teatrului Național. Amîndouă sunt brune și palide și obosite la față. Una e grasă, cu mușchii morți și gelatinoși, cu sprincenele negre și îmbinate; ochii îi joacă în toate părțile; cealaltă e slabă și tristă: arta te slăbește, mai ales cînd n-o posezi. Amîndouă poartă mantale spaniole și pălării cealmale și buchete la pept, buchete pe umer, buchete pe volane; stau cu spatele în fundul trăsurei și cu picioarele pe scăunelul dinainte; au ghete la fel; de culoarea gîndacului cu elitre d-un albastru metalic; au ciorapii rose-pâle; este cea din urmă modă.

— Ei, ma chere, zice încet cea trupeșe, privește pe înfumurata, sanchia noastră colegă; n-o vezi? la dreapta, înainte, trece în birja muscalului cu caii vineți. De unde dracu scoate atîtea rochi, mă mir, zău, că nu e a prămatie! e o dobitoacă, o ignorentă! pe scenă zice cilivizație în loc de civilizație; voce n-are; talent n-are…

— Are tot, răspunse cealaltă, dacă nu pentru parter, cel puțin pentru comitetul teatral: e frumoasă.

— Aș, frumoasă! da’ de unde frumoasă? Ce fel frumoasă?… Ma chere, să știi că sunt sigură de izbîndă în stagiunea anului acesta; aseară am vorbit cu d-nu F… cu d-nu V… criticii noștri, amîndoi sunt prea gentili, prea binecrescuți, mi-au dat parola de onoare că mă vor lăuda.

Doi prieteni se plimbă braț la braț pe aleiul din dreapta. Amîndoi au joben și ochelari; amîndoi văd bine. Unul fluieră; altul fumează, izbind cu un baston subțire de abanos pietricelele de pe potecă.

— Ascultă-mă, Georges, întrerupse cel d-al doilea, aruncînd țigarea pe jumătate, cine e acel tînăr ce trece călare și care, cu toată eleganța, se ține ca vai de el în scări?

— Un copist, răspunse Georges, mi-a fost coleg, n-are bacalaureatul.

— Copist!

— Da, dar e amantul unei cocoane din lumea înaltă…

— Tînără?

— De cincizeci de ani.

— O! io!io!io! bată-l norocul de înger!

— Ce nerod ești, acei cincizeci de ani cari te sperie îi dă casă, îi dă masă, îi dă mănuși, îi dă cravată, îi dă libertatea și-l scapă și de scenele de gelozie!

— Bine, bine, dar ia privește la d-l P… Știi ce nostimă fată i-a rămas de la nevasta dîntăi? e frumoasă de pică!

— Aș! e a treia nevastă, amice; tu nu mai știi nimic de cînd te-ai făcut provincial.

— Atunci are dreptate să-și cănească așa de grozav mustățile și barba. Știu că cea dîntăi nevastă a obținut divorțul și s-a măritat cu un divorțat.

— Cea d-a doua l-a lăsat, cea d-a treia o să-l lase, cea d-a patra îl va lăsa, cea d-a cincea va muri. Legile civile sunt respectate…

La rontul al doilea. Iacă un grup de trei libelule: una-și începe cariera; alta e în toiul ei; cea din urmă apune. Muma celei dîntăi a vîndut zarzavat; tatăl celei d-a doua a fost cîrciumar; fratele natural al celei d-a treia e șef de birou.

Prima privește cu sfială.

A doua privește nepăsător.

A treia surîde la cavalerii ce merg mai încet decît cînd ar călări p-o trestie.

Prima e curtată de un tînăr care are de gînd să facă studii academice și de un bătrîn cu mulți bani, fiindcă pe mulți a păcălit: 40% e pentru dînsul dobînda legală ; 60% — dacă îi ești prieten; 80% — dacă ești străin și ai ce îi hipoteca în primul rang.

A doua e întreținută.

A treia e părăsită.

Primei îi e frică de amor — e vorba de cel care se cumpără.

Celei d-a doua îi place.

Cea d-a treia își bate joc de el.

Prima e proastă.

A doua e și mai proastă: crede în iluzii.

A treia e înțeleaptă: se îngrijește de prezent, fără a jindui trecutul, nici a se speria de viitor.

Prima e modest, dar curat înbrăcată.

A doua e elegantă.

A treia are rochie de catifea, dar veche.

— Stai, birjar, zise prima.

— Birjar, mișcă după trăsura domnului cu „Steaua României”, îngînă a doua.

— încotro, coconiță? zise birjarul celei d-a treia.

— Unde-oi vrea!

Cîteșitrele au debutat prin a le cînta craidoni prin mahalale la zile mari:

„Toată noaptea bat în poartă.

Și tu dormi, dormir-ai moartă!”

Dar d-atunci, cîte ministere nu s-au schimbat!…

Trăsurile furnică; „ține pe dreapta!”, „mișcă mai repede!” „stînga!”, „deschide-ți ochii!”, strigă vizitiii unii la alții, într-un concert puternic de uruituri.

— Cine e acel domn din cupeu, cu favoritele mari și resfirate, întreabă un boier bătrîn, ce purta o șeapcă cu cozorocul soios, pe vecinul său care fuma răsturnat p-o canapea.

— Nu-l cunoașteți? Un avocat celebru: a apărat la tribunal pe o parte și la Curte pe partea adversă și-a cîștigat ambele procese.

— Bravo peclivan! bravo legi! bravo judecător! aram să le fie! strigă bătrînul supărat, apoi se potoli luînd o priză de tabac.

Un domn trece într-o gabrioletă și mînă caii cu o adresă de admirat; e milionar; a dat faliment de trei ori; toată starea e pe numele nevestei. Un alt falit trece ca vîntul răsturnat în fundul trăsurei.

Socrate băuse cucuta și gerul morții îi cutreiera trupul; fața sa era acoperită cu o manta. Foedon plîngea la capul său.

— Vai! esclamă c-o voce stinsă Socrate, eu datorez un cocoș drept sacrificiu lui Esculap, nu uita de a-mi plăti datoria.

Socrate murise.

Era singura datorie pe care nu și-o plătise.

Pomenesc aceasta pentru faliții nereabilitați care se plimbă în faetoane.

Dar soarele s-a coborît mult, poleind creștetul arborilor c-o lumină roșetică și tristă.

Trăsurile, rînd pe rînd, părăsesc Șoseaua ..asurzind Podul Mogoșoaii cu niște uruituri stridente și monotone.

10

Ieri erau pleșuvi teii de la Șosea: azi sunt cheli de tot, și frunzele lor uscate, bătute de vînt, d-a lungul aleelor, scot sunete triste și seci.

II
Voiți glorie? Munciți, dar munciți mult; nu umblați să o prindeți în cursă; gloria e ceva mai mult decît un șoarice.

Politețea este primul element al ipocriziei; ipocrizia este cea mai cochetă expresie a corupțiunei.

Este mult mai bine să nu te încrezi decît să-ți pară rău că te-ai încrezut: onoarea pentru cămătarii de azi este o monetă ștearsă.

Cine să însoară pentru a pune capăt nebuniilor ar face mai bine să le continue.

Cîți dincolo de poftă… nu mai zăriți nimica, nu vă înșelați a crede că puteți iubi.

Cînd iubești și ești înșelat: urăști; dar urăști fiindcă ai iubit, iar nu fiindcă ești înșelat.

…Ar trebui să înțelegem că „cunoștința de sine” e singura deosebire între om și dobitoc.

Unii se tot miră că bogatul nu simte, nu înțelege și nu-i e milă de nevoile sărmanului; e foarte natural: cine nu trece prin școala suferinței nu poate ști ce se învață într-însa.

Vorbiți mai încet de bogăție, că supărați pe cei săraci; vorbiți mai încet de virtute, că supărați pe oameni.

Dintre doi oameni cari înșeală, acela e mai vinovat, mai neonest, care consultă pe avocat: desigur, el e apărat de lege.

Dacă oamenii și-ar lua socoteala la vorbă, o elocinte tăcere ar domni peste lume: două-trei adevăruri moarte ar sugruma întreaga pleiadă a prostiilor.

Omul acela e mai tare, care-și cunoaște mai bine slăbiciunile sale.

Nu trebuie să tînguim pe oamenii de merit cari au trăit necunoscuți; mai de plîns sunt nemernicii cari au făcut zvon în viața lor; cei dîntăi au trăit și mor pentru a trăi…

Omul care-și ascunde slăbiciunile, probează că are o slăbiciune mai mult, care va chezășui existența celorlalte.

Acela care nu se resignează în suferință nu știe a-și micșora durerea.

N-aș voi să mă înțelegeți rău cînd zic că mai toți oamenii sunt răi; aș dori o bună înțelegere cînd zic că arare om e bun.

Nu este onest acela care nu înșeală de frica legilor, ci acela care nu înșeală de respectul lor.

Cine nu înțelege jertfa, nu înțelege datoria.

Dacă în antichitate casa avocatului era sfîntă numai fiindcă era căminul unui apărător al celui apăsat, azi cei mai mulți din avocați ar mînji locașele cele mai sfinte dacă le-ar păși pragul; și dacă îi vedem mișuind pretutindeni, cauza e că nu mai au ce murdări.

De multe ori, privind un om dus pe gînduri, îți face impresia unui ocean liniștit și întins, al cărui fund e pururea ascuns de ceriul vioriu ce se oglindește în apele sale. Dar ce de stînci, ce de nomol nu se ascund cu prisosire, sub acea velință nemărginită.

Sfâșiați aparența, și veți vedea dacă liniștea omului nu se aseamănă cu liniștea oceanului.

Animalele nu invidiază, invidia este o deșertăciune omenească ce pedepsește instantaneu pe cel care o simte: ea este cea mai neîndoioasă conștiință a inferiorității.

Voiți să știți cît de fățarnici sunt oamenii de azi? Dacă veți reuși a pune în talerul unei balanțe toate jurămintele lor iar în cellalt o minciună, pe loc veți vedea balanța intrînd în echilibru.

Cînd cineva plînge, este o probă că nu a suferit îndestul: este o suferință mult mai mare: aceea pe care o ascunzi.

Lumea este un banchet: unii mănîncă și alții servesc.

Cei cari într-o societate dezmățată sunt pentru paliative, fac tocmai ca grădinarul care voind a vindeca răul de la rădăcina unui arbore, îi taie cîteva crăngi uscate.

Omul vanitos se aseamănă cu un balon, care cu cît se umflă, cu atît vezi că e mai gol.

Limba celui viclean e mai fină ca pînza păiajenului și adesea oamenii sunt mai proști decît muștele.

Amor rațional e totuna cu infinit limitat: de unul mi-e silă și pe altul nu-l înțeleg.

Pasiunile ne înșeală, lipsa lor ne dezgustă: omul e fericit cît timp e înșelat.

III
Un bal (Teatrul Național, 15 febr.)

Bal pentru săraci, bal pentru incendiații din Focșani, bal pentru văduve, bal pentru petrecere, și petrecere pentru binefacere, și binefacere pentru știe Dumnezeu cine; teatru pentru orfani, în care lumea de viță înaltă—aristocrația, boierii — își declară amor… pe scenă, cu o adresă, cu un talent înnăscut, pe care burghezia nu-l poate avea, și cîntă, și declamă,și se trudesc… pentru săraci; lotării pentru biserici nemțești și pentru golani; roata progresului se învîrtește ca o svîrlează, lăsînd în urma sa praful ignoranței și al barbariii, și calcă și zdrobește în țăndări stăvilarile ce le-ar întîlni d-a curmezișul drumului. Înainte! înainte! este lozinca societății noastre. Înainte! înainte! cerșetorii peste cerșetorii, pomană și iar pomană, pentru vii și pentru morți; să se îndulcească amarul nenorociților, să-și potolească foamea și setea, și cu pîntecele doldora să se dogorească la jarul sobei or la razele soarelui din luna lui coptor. Să se înființeze vicleime ad-hoc: pe Irod, pe moșu și pe cei trei crai să-i joace nobilimea, păpușele să le joace miniștrii cu perdea și fără perdea — toate aceste operațiuni humanitare, în pofida rațiunei și în folosul sărmanilor.

Nu e departe pînă cînd vom ajunge o țară de călușari, de brezăi și de baluri, o țară de sibariți uscați de simț și de milă pînă în măduva oaselor, și totuși făcînd pe maimuțele cochete pentru milă, pentru ajutor, pentru progres.

Balul e în toată splendoarea lui.

Policandrul ce plutește tăcut, gigantic în mijlocul teatrului, și candelabrele varsă o lumină vie peste capetele mulțimii; sunetul muzicii îneacă zarva și o duhoare de parfum și nădușeală umple atmosfera încropită de căldură; lumea abia se mișcă, făcîndu-și loc cu coatele; e mai deasă ca papura în rovină; e un furnicai ce colcăie și murmură nemțește, franțuzește și romînește, amestecată cu pardon, mon cher, ma chere, m’amie, mon bon, c’est chic. Pare un roi titanic, închis într-un stup colosal; se mișcă; înaintează; își schimbă centrul și flancurile; aci apare o desime de femei, aci apare un stufiș de bărbați, aci se amestecă și se desfac și iar se precipită, dar priveliștea este aceeași: înbrebenată, scăldată în culori, în zăduf, în sunete, în lumină — mîndră la straie, dar galeșe la simțire, mare la număr, dar stârpită de veselia nervoasă și vie care reiese la prima aruncătură de ochi, și spune inimii că cei adunați n-au venit numai de modă, ci pentru că sunt torturați de patima jocului și a plăcerei.

Sunt și miniștri, și foști miniștri, și deputați, și senatori, și scriitori; sunt și bătrîni cu favorite cănite, și moșnegi cu barba ca zăpada, și unii ce crede că sunt tineri, și tineri; sunt și cucoane mari și altele care se cred mari, și divorțate, și măritate a treia oară, și cu bărbați și fără bărbați; sunt brutărese bogate, farfurigioaice din Lipscani, frizărese din Podul Mogoșoaii, bărbierese de pe Podul Tîrgului d-afară, și bogate și sărace; și milionari din brasla lui Moise, și copiști: marfă veche și trufanda; marfă de toată mîna; de la 70 pînă la 14 ani și mai jos; de la diametru de 10 centimetre pînă la l metru.

Coconetul poartă costume naționale; cămășile licăresc de fluturi, șerpuite, încadirlate cu roșu și negru: unele poartă ie de borangic înpodobită cu fir; altele sunt așa de fluturate, încît privindu-le crezi să sunt în zele de oțel pe care joacă lumina ce cade din toate părțile; cîteodată cămășile sunt așa de subțiri… Mijloacele plesnesc, curmate adînc cu bete ce seamănă a șerpi încolăciți cu solzi de argint; brațele se dezvelesc pînă în umăr la fiece ridicare; mînele sunt cocoloșite în mănuși albe ori ca paiul, și mărgele negre, albastre și mărgăritare, și salbe de icusari de aur, de galbeni austriaci, de rubele scumpe, de aramă, și de argint, zăngăind ușor la fiece pas, înpodobesc mîna și gîtul îndeobște d-un alb de ceară tăiat în lung de vine uscate. Fețele sunt lucii de căldură; nădușeala face cîrîie pe obrajii celor pudrate pînă la rădăcina genelor; privirile sunt stinse; ochii pare că au o singură culoare: surîd numai prin încrețăturile ce-i încadrează; părul bălan, negru, castaniu și cărunt, înbîcsit la unele cu pudră, cade ciufulit, în voia întîmplării, pe niște frunți înguste; naframele albastre ca viorica și roșii ca para focului acoperă creștetul unora; altele sunt înbolbojate în marame azurii, dungate cu ibrișim și borangic ca gălbinușul de ou; domnișoarele au capul gol, cu pletele pe spate, avînd cărarea părului tăiată în cruci de pandlice și de ronturi de rubele.

Unele poartă ilic de postav alb, încondeiat cu găitan negru și prins numai d-un umăr; nici una n-a uitat a-și pune în relief curba peptului, ce geme sub despotismul corsetului.

Multe au fote, cu cîmpul roșu, vărgate cu negru și galben, încărcate pe poale și mărgini cu fluturi și cilic ; multe au vîlnice negre, încrețite la mijloc, și închise în față cu pestelci gălbioare. Tunica și rochia de fire și fășii din Banat se vede ici și colea. Pajeștile verzi, smălțuite de cicoare, de lumînărică, de unghia-găii, de flori de mac, de drăgaică, de țintaură, de leandră, de mușețel șilaptele-cucului sunt mai puțin înbrebenate de Dumnezeu; și coamele lor, cînd scapă de sub bătaia vîntului, prezintă ochilor mai puține culori decît talazurile de cucoane ce apar și dispar sub bălțatele lanțuri de domni dichisiți foc.

Toți sunt negri ca corbul; au frac, vestă și pantaloni negri; parcă ar fi scăldați în păcură, dacă peptul cămășilor, albe ca zăpada, n-ar fi dezvelit; mînele parcă sunt băgate în var: poartă mănuși albe; la subțioară țin strîns niște talere de disc; clacul e neapărat. O! mai cu seamă pentru un judecător, pentru un procuror, pentru o frîntură de viță domnească—nu, nu, nu, nu se poate, altfel nu ești bien eleve

Printre gloata de lefegii și rentieri, de judecători și cavaleri de industrie, se văd și senatori cu cruciulițe la pept și la gît.

Militarii zornăie pintenii, și nasturii nu se mai cunosc din decorații. Au „Virtute Militară” pe pept, frezura le taie capetele printr-o brazdă albă drept în două; colții părului, sclivisiți de cosmetice, se încovoaie pînă spre sprincene, lipindu-se de frunte.

Lojile stau înțesate de țărance și elegante fără mînici și fără pepți, a căror carne flască și veștedă pare de șofran la lumina candelabrelor; evantaiele se mișcă necontenit; binoclurile sunt îndreptate spre bîlciul de jos; saluturi numeroase se schimbă, însoțite de cîte un surîs cumpănit, calculat după persoană, după neam sau avere.

Privite din loji, capetele acoperite cu naframe, cu flori și beteală, frezate or pleșuve, în mișcarea lor se aseamănă cu niște roate dese ce alcătuiesc o singură mașină și se învîrtesc unele împrejurul altora.Numai cei chei ca în podul palmii se observă lămurit în strecurarea lor.

Pardoseala se cleatănă sub greutatea mulțimii; figurile sunt palide, avînd puțin sînge în umerii obrajilor din cauza zădufului; buzele sunt supte într-una, și părul, și legăturile necontenit îndreptate; ochii îndeob

ște injectați de umezeală n-au espresie, sunt ofiliți; „uf!, pardon!, te rog!, o văz, aceea?” s-aude sporadic. Unii altora și-nghit respirația; să mișcă fără să știe de ce; curentele se deschid în curbe sau în linii drepte și se închid pe loc. La ușe se strivesc și se calcă. În toată sala nu e un gînd, nu e o plăcere, nu e o dorință, nu e un scop; din cînd în cînd, s-aude tușind; și pe dasupra tutulor, pe scenă, se zăresc ochii bolovăniți ai lui Viest și arcușul lui ce-l mînuiește ca o săgeată, cîntînd un vals de Strauss, nervos și trist; mulțimea nu-l ascultă, zărvăie fără a se înțelege, lăsînd să se ridice spre bolta gigantică a teatrului vuietul ce-l scot pădurile cu frunza aproape uscată cînd sunt bătute de vînt.

Dar într-o clipă lumea pare împietrită: zgomotul s-a stins; orchestra cîntă primirea; valurile lumii se despică în două: A.A.L.L. Regale apar, precedate de d. prefect, ce clipește des sub ochelari, și de escelența-sa d. Boerescu, ce se încovoaie și surîde ca un ministru de externe. A.S .Regală Doamna iubește patria îndestul: poartă costum național.

Doamnele se închină după savoir vivrea și cu deosebire patroneasa balului, al cărui azur, prea diafan, nu ascunde îndestul brațele și pieptul espus vederilor cu prisosire. Un biet domn, ce uitase că nu are la subțioară clac, salută și strînge instinctiv jobenul, ce trosnește cu îndărătnicie sub greutatea brațului, se înroșește pînă în sfîrcul urechilor și se strecoară cu anevoință prin zidul spectatorilor.

După cîteva minute, jos se juca un cuadril, iar privirile sunt îndreptate în altă parte: A.A.L.L. Regale privesc din loje.

Două șiruri lungi, întrețesute de bărbați și femei, se mișcă uniform și molatic cînd la sunetul orchestrei, cînd la sunetul spart al muzicii militare, gogoțată tocmai în băncile galeriei. Rîndurile celor din joc se amestecă, se strătaie, se complimentează, izbesc cadențat pardoseala, ce răpăie după tactul cuadrilului, se învîrtesc și iar se destinde în șiruri drepte. Polca începe. Cîteva perechi de dănțuitori parcă treieră izbindu-se unii de alții.

Nimeni nu-și pune inima în vîrful picioarelor pentru a sălta cu viață, pentru a zbura în danț, așa încît să se pară că ar atinge cu creștetul de tavan.

Toți se leagănă; toți sunt firavi, fără dor, fără viață ; nicăieri nu se vede acea zvăpăiere nebună, acel avînt cavaleresc, acea văpaie și patimă de joc ce animă și aprind pe dănțuitori, așa încît să pară niște siluete magice ce se învîrtesc fără a atinge pămîntul; nu se simt nici plăceri zburdalnice, nici patimi bachanale, nici gust, nici desfrîu chiar, nici acel amestec de simțiri vesele, zglobii, ce s-ar cuveni unui bal. Secetă de viață, secetă de plăceri. După straie, mulțimea pare o armie lîngezită sub trofeiele luxului; după simțire, pare mai mult o imensă adunare de cadavre purtînd giulgiuri bogate într-un templu cu mii de văpăi aprinse. Blonde și brune, cu renume de concherante în timpul războiului, sunt palide și ofilite de griji și trîndăvie. Vestmintele sunt mai cu viață, și strălucirea lor întunecă de tot privirile obosite. Dacă n-ar mai fi vanitatea de a părea frumoase și d-a examina costumele elegante, adevărată moarte ar stăpîni femeile; cît pentru bărbați, puțini se gîndesc la bal, deși sînt în mijlocul lui; ei nu sunt vii decît la cărți și în cafenele.

Aceea ce privesc nu e amfiteatrul, desfășurat în lungi curbe de jețuri, ce se ridică din ce în ce, populat de mii de legionari și matroane romane cu carnea pietroasă, cu fețele largi, cu căutătura aprinsă, înălțînd talazuri de țipete pentru a vedea mai degrabă leii și tigrii Libiei sfășiindu-se cu sclavii; nu e, nici nu doresc. Dar nu este nici hora țărănimei din bătătura hanului, veselă și zglobie, cum era odinioară în țara noastră; este un bîlci neînsuflețit; este mai puțin decît o bachanală de tarentini.

Trebui ca niște lăutari improvizați, și maieu osebire țipătul ascuțit al naiului ce pătrunse tăios teatrul întreg, să galvanizeze printr-o chindie galeșul colos al mulțimei și aceasta pentru un moment.

Mișcare e, dar e mecanică.

Ici-colea, urme de viață.

Nici chindia, nici straiele naționale nu ascund desă- vîrșita lipsă a iubirei de patrie; nici luxul desfrînat al cucoanelor, nici haina de ministru și de lacheu a domnilor, nici eleganța mănușilor nu ascund indiferentismul, răceala, grija și patimile mici și restrînse ce se văd licărind îndeobște în privirea nehotărîtă a acelor cari se înghesuie și se zdrobesc, se calcă și-și strîngmîna. Puțini se vad vînjoși și roșcodani; puțini, foarte puțini sunt veseli; unii au uitat să vorbească; alții vorbesc prea mult, dar inima le tace, și grijile vorbesc în locul ei.

Faliții dau mîna oamenilor cinstiți cari nu au avut ocazia să fure; femeile neoneste sunt admirate și invidiate de multe oneste. Bărbații în vîrstă, cu părul cărunt s-amestecă în joc și nu se sfiesc d-a da brațul femeilor de rînd sub privirea copiilor lor. În nesimțire, în colori și materie priveliștea e monumentală.

Numai destrăbălarea și inepția pare mai vioaie. Balul e nemascat și mai toți poartă mască.

Viermii nu colcăie mai mult pe un cadavru!

În colțul de la scenă, în partea dreaptă, un bătrîn scurt, cu pîntecele bombate și tari, cu favoritele ascuțite și castanii de văpsea, stă rezemat cu capul de păreții lojei poetului Sion. Ochii îi sunt ascunși sub zbîrciturile vîrstii; a uitat că poartă mănuși albe și-și răsucește într-una mustățile rari; fracul îl strînge, poate că-l are de cînd a fost ginere; îl cunosc: soția sa e ca de vro douăzeci și patru ani; cu răposata a trăit zece ani și are de la dînsa două fetițe ca două păpuși de ceară. Vesta trece cu doi nasturi peste frac.

— Nu joci, nene P…, îl întreabă mucalit un vecin.

— A, nu, merci. Știi că m-a păcălit pezevenghiul de toptangiu cu polița aceea de 3.000?

Aci urmă un lung șir de înjurături, scăpate prin două șiruri de dinți, albi ca laptele, puși de dr. Lempart.

Bătrînul rămase pe gînduri, cletănînd din cap, și vecinul său se prinse într-un cuadril.

Într-una din loji stă într-o rînă o doamnă care și-a mîncat mălaiu. Are un cap mare încărcat de monete galbene; pomeții obrajilor sunt scoși afară; o gură largă îi despică orizontal figura; buzele arse și le suge la fiece schimbare de căutătură; părul măciucă seamănă a claie de fîn; un piept enorm amenință d-a cădea peste capetele celor de jos, sub greutatea cărnurilor și a salbelor de icusari ca focu. Se încheie într-una la pept, fără a fi descheiată. Acum privește aiurea; și privirea oblică, și ochii bolboșați, și trunchiul otova, și umflat îi dă aspectul unei broaște colosale. S-a sculat, se retrage repede… În dreptul oglinzii și se întoarce rumenă și plină de satisfacțiune. Nasu i s-a părut cam ascuțit pentru lărgimea feței.

E blondă, ciufulită; uscățivă; cu ochii spălăciți, cu nasul acuilin; subțire și zveltă: joacă și rîde — cînd nu-i vine rîndul, bate tactu cu piciorul. Mînele și le mișcă .fără preget; e aristocrată; e divorțată; are un cavaler cu capul mai mult gros decît mare; cu pielea arămie, cu niște mustăți ce semăna a fi lipite cu cocă, și niște favorite mici ca două pete de grăsime pe o materie cărămizie; e chefliu, rîde și prin moliciunea mișcărilor parc-ar zice: „Aș vrea să dorm”.

În perechea din față se distinge un judecător nalt și slab, ca un fus fără tort, adus de spete și cu un glas sitav. Liniile fălcilor se cunosc la fiece vorbă; ochii sunt mici și turburi și duși în fundul capului; prentinsul oval al craniului e o cioplitură ridiculă; urechile-i nu sunt mari, dar caută în lături și-i dă aspectul unui liliac; conduce jocul, și acesta îi mai umflă rărunchii, închiși de două șolduri uscate ce sunt gata a sparge pantalonii. La fiece figură gesticulează larg cu pericolul d-a-și vedea mînele căzînd din umeri. L-am văzut odinioară îmbrăcat în albastru de sus pînă jos, armat cu niște pinteni medievali, coborînd călare o vîlcea spre Cîmpulung: se ținea cu amîndouă mînele de șea și de coama calului. La Șosea, cînd iese călare, cu biciușca sa elegantă, mai mult mîngîie gîtul unui cal nalt și pîntenog.

Orchestra a tăcut, și lumea zărvăie — se întreabă, se salută; multe deschid programul balului și-l închid supărate or indiferente. Tinerii eleganți se strecoară, privesc încoa și încolo, căutînd eroinele, ce, multe din ele, fără doar și poate, le-ar putea sluji de mume. Lumea s-a mai rărit, dar tot nu pot să înainteze cei cari sunt braț la braț.

— Ce stîngaci! cine-l pune să joace dacă nu știe? nu văzuși, zicea un tînăr către o țărăncuță cu ochelari la nas, cum a căzut cu fata primului-ministru?

— Ah! Jean, comme tu est drole Cum să nu cază, n-ai văzut ce strînsă i-e zăvelca? nu poate face doi pași…

În partea stîngă a scenii, un domn înalt, bine tăiat, butonat cu mărgăritare, decorat cu „Steaua României”, cu favorite răsfirate, cu niște ochi repezi, încins de un arc de asaltatori, vorbește c-o iuțeală minunată; cuvintele-i curg ca ploaia, și frazele se desfășură ca o trîmbă de pînză: e avocat.

— O! Mi-e cu neputință! am făgăduit; procesul e însemnat și legături de familie, și cestiuni de onoare, și interesele, și nevoia în care se află, și tribunalul care-i e defavorabil, și cîte și mai cîte! Imposibil! Imposibil! Sunt în spinarea mea și ministru de finanțe, și doi deputați, și patru senatori! Așa! Impo-

— sibil! mîne trebuie să plec!

— Dar eu ce fac cu hotărîrea…

— Vom face opoziție!

— Dar eu cu opoziția… -Apel!

— Dar eu cu apelul?

— Recurs!

— Dar eu cu recursul de mîne…

— Viu, viu, viu neapărat poimîne!…

Un deputat, ziarist, economist, financiar, director de bancă și historic la vreme de nevoie, cu barba neagră și pămădată, c-o privire mîndră, adăpostită sub umbra genelor groase și mari, joacă într-un cîrd de aristocrați. E democrat, e liberal, e dușman neîmpăcat al boierilor; scrie contra lor articole lungi; strigă în orce adunare contra protipendadei, contra Regulamentului organic, contra ciocoilor; ah! și ce fericit e acum în mijlocul lor, ce delicat se strecoară, cu cît respect îi complimentează și cu cîtă căldură strînge mînele pe care a scuipat.

Ti