Dumbrava Minunata Rezumat

Povestea 'Dumbrava Minunata Rezumat' - Povesti de Mihail Sadoveanu 💤
O aventură de 10 - 12 minute in lumea magică a povestilor

Pentru varianta text click pe Dumbrava Minunata

Pentru varianta audio click pe Dumbrava Minunata Audio

Doamna Mia Vasilian, cu un aer de tinerețe naivă, povestea noilor sale cunoștințe despre viața ei. Ea le-a spus că, acum douăzeci și trei de ani, când a venit pe lume, părinții săi i-au pus numele Maria. Însă, pe măsură ce a început să vorbească, și-a schimbat singură numele în Mia, cu vocea ei muzicală. Acest lucru a fost interpretat ca un semn al simțului muzicii pe care îl avea încă de mică. Mia a urmat patru ani de conservator și era recunoscută pentru vocea ei fermecătoare, fiind îndrăgită și de celebra Teodorini.

Mia provenea dintr-o familie bogată, cu moșie mare în Buzău, și a crescut într-un mediu luxos, cu servitori și guvernante. Tatăl ei, boier Anastase, îi arăta deseori portretele strămoșilor lor. În acest context, căsătoria cu Vasilian, născut Papazoglu, ar fi părut o mezalianță, însă din cauza problemelor politice și financiare ale familiei, Mia a trebuit să accepte această alianță. Chiar și așa, Vasilian provenea dintr-o familie bună de boieri moldoveni, deși numele Papazoglu avea o altă rezonanță.

Mia se simțea bine și era fericită în căsătoria cu Jorj, care era cu cincisprezece ani mai mare și fusese căsătorit anterior, având o fetiță din acea căsătorie. Aceasta, Lizuca, reprezenta un ghimpe între ei, fiind destul de rău crescută, după părerea Miei.

Într-o zi, Mia povestea toate acestea proaspetelor cunostințe, două soții de funcționari transferați recent în oraș. În timp ce discutau, Mia observa cu un zâmbet superior privirea critică a uneia dintre femei, cucoana Emilia, care părea să nu înțeleagă gusturile rafinate ale gazdei.

În timp ce servitoarea aducea cafeaua, Mia se plângea de comportamentul Lizucăi, fetița soțului ei din prima căsătorie, care nu avea maniere și nu se potrivea cu standardele înalte ale casei Vasilian. Mia era deranjată de cererile constante ale bunicilor Lizucăi de a o vedea pe copilă, considerând că aceștia erau responsabili pentru proasta ei creștere.

În salon a intrat locotenentul Micuș Lazar, un tânăr ofițer binecunoscut Miei. În timp ce acesta își făcea complimente și sărută mâna gazdei, Lizuca, ignorând atmosfera formală, s-a strecurat printre scaune și a început să mănânce dulceața de pe masă. Slujnicuța a țipat, iar Mia, furioasă, a mustrat-o pe Elena, servitoarea, pentru neglijență.

În ciuda incidentului, Mia și-a păstrat grația și, după ce Lizuca a fost luată din salon, a continuat conversația cu ofițerul Micuș Lazar, promițând să-i aducă dulceață de zmeură făcută de ea. Cucoanele Emilia și Neicu, înțelegând semnalul, s-au retras, lăsând-o pe Mia și pe ofițer să continue discuția într-o atmosferă de veselie și bună dispoziție.

Mia, întotdeauna elegantă și fină, a demonstrat astfel că știe să gestioneze cu tact orice situație neplăcută, păstrându-și mereu zâmbetul și rafinamentul.

Lizuca, o fetiță mică și nevinovată, este prinsă într-o altercație dură cu slujnica casei, Ileana. Aceasta o trage de o aripă și o smucește, plângându-se de observațiile și ocările pe care le suportă din cauza ei. Lizuca, neajutorată, începe să scâncească și să se opună, dar este amenințată și abuzată fizic de slujnică, care îi aplică un „șurub” dureros în cap. În ciuda suferinței, Lizuca își înghite lacrimile și își aruncă o privire plină de ură spre Ileana, care se retrage în bucătărie.

Rămasă singură, Lizuca își usucă lacrimile și zărește prietenul ei credincios, Patrocle, un câine de rasă baset. Când acesta îi vede zâmbetul, se apropie și începe să-i lingă mâna, plină de șerbet de portocale. Lizuca își varsă oful către Patrocle, povestindu-i despre abuzurile zilnice pe care le suportă și despre dorul de tatăl ei, care este plecat la București, și de bunicii pe care nu i-a mai văzut de mult. Patrocle, empatizând cu stăpâna lui, scheaună ușor, arătându-și compasiunea.

Discuția lor este întreruptă de râsul mamei vitrege a Lizucăi, care se aude din salon. Fetița, gânditoare, își aduce aminte de mama ei adevărată și de dorul pe care îl simte față de ea. În acel moment, două doamne, Cocoana Emilia și Madam Neicu, ies de la vizită și observă starea copilului. Lizuca respinge încercarea lor de mângâiere și se retrage cu Patrocle.

Gânditoare și hotărâtă, Lizuca decide să plece de acasă și să se ducă la bunicii ei. Își ia o haină și o beretă roșie, își ridică ciorapii căzuți și plănuiește evadarea. Patrocle, intuind planul stăpânei sale, se strecoară în bucătărie și se întoarce cu o felie mare de pâine albă, pe care o aduce la Lizuca. Ea pune pâinea în buzunar și explică necesitatea de a lua cenușă, în loc de făină sau tărâțe, pentru a marca drumul și a nu se rătăci, așa cum îi povestise bunica.

Pregătiți de plecare, Lizuca și Patrocle ies pe poartă și pornesc pe un drum lung și plin de peripeții, în căutarea bunicilor și a unei vieți mai bune.

Intr-o seară călduroasă, când Lizuca și câinele ei, Patrocle, urcă pe o uliță pustie către plopii lui Mihalcea. Lizuca, hotărâtă să ajungă la bunicii ei, își verifică traiectoria și observă că nu mai are cenușa necesară pentru a marca drumul. Îi explică lui Patrocle traseul: vor urma drumul din stânga, vor traversa livezile și dumbrava Buciumenilor până la casa bunicilor. Acolo speră să fie primită cu căldură, având în vedere că acasă nu mai suportă abuzurile tatălui și certurile cu mama vitregă.

În drumul lor, Lizuca se oprește lângă o floare de floarea-soarelui, pe care o salută cu respect. Floarea, simbolizând Sora-Soarelui, îi răspunde că drumul spre bunici este corect. Lizuca îi povestește despre nefericirea ei acasă, despre certurile părinților și despre moartea mamei sale, iar floarea îi oferă încurajare, lăsând două petale asupra capului ei.

Pe parcursul drumului, Lizuca și Patrocle întâlnesc un mușuroi de furnici, iar Patrocle începe să scuture din cap și să se agite din cauza furnicilor care îl mușcă. Lizuca îi explică că furnicile sunt prietenoase și că, dacă sunt ajutate, le vor oferi un fir de pai pentru a-i ghida în caz de nevoie. După ce îndepărtează furnicile, Lizuca îi spune „La revedere” Sorei-Soarelui și își continuă drumul.

Pe măsură ce coboară printre livezi și întâlnește un peisaj de basm, sunt întâmpinați de o babă mohorâtă, Sfânta Miercuri, care pare să știe despre călătoria lor. Lizuca o recunoaște și îi cere informații despre cațelușa ei, pe care Sfânta Miercuri a lăsat-o acasă. După un scurt schimb de vorbe, Lizuca și Patrocle își continuă drumul, în timp ce Sfânta Miercuri rămâne pe loc, reflectând.

Ajunși la o punte, Lizuca și Patrocle trec peste un pârâu, în ciuda temerilor lui Patrocle. În dumbrava din apropiere, se întâlnesc cu diverse animale care îi observă curioase. Lizuca interacționează cu ele, iar un mierloi, la început reticent, se dovedește a fi prietenos, recunoscând-o pe Lizuca și confirmând că drumul este bun.

În cele din urmă, Lizuca și Patrocle ajung în dumbravă, unde găsesc un peisaj idilic. Lizuca, însoțită de Patrocle, se simte încrezătoare și fericită că se apropie de destinația dorită, lăsând în urmă toate grijile și dificultățile întâmpinate.

După lăsarea serii, Lizuca și Patrocle se află în pădure, unde luna este mare și aproape, creând o atmosferă enigmatică și ușor înfricoșătoare. Fetița se simte neliniștită pentru că nu mai recunoaște drumul și decide să caute un loc de adăpost. În lipsa unui cuțit pentru a confecționa o toacă de lemn care să le ajute să fie găsiți, Lizuca și Patrocle pornesc să caute un culcuș.

Ei găsesc o scorbura de răchită veche, unde se adăpostesc pentru noapte. Lizuca își exprimă temerile legate de posibila apariție a bursucului, despre care a auzit că ar fi periculos. Într-adevăr, un bursuc apare, dar Patrocle îl alungă cu curaj, descoperind că de fapt era doar un iepure.

După ce se așează confortabil, Lizuca și Patrocle aud cântând un greier și o privighetoare. Într-o atmosferă magică, pădurea se transformă, iar doi prichindei, împreună cu o domniță și alții, apar într-o scenă de vis. Aceștia sunt mici, cu trăsături de basm, și poartă haine din mușchi și flori.

Domnița povestește despre cum au ajuns ei în pădure și cum au evitat pericolul de a fi alungați. Când tatăl lui Lizuca a vrut să vândă pădurea pentru bani, bunicul ei a protestat, și acest lucru a salvat pădurea. Prichindeii explică cum, în trecut, oamenii care nu au respectat natura au fost îndepărtați, iar acum ei trăiesc în pădure, feriți de oameni, dar își amintesc cu melancolie de vechile vremuri.

Lizuca află că pădurea este locul lor de adăpost și că viața lor este fericită și liniștită, trăind în armonie cu natura. Pădurea, cu toate misterioasele sale tăceri și magie, devine astfel un refugiu fermecat pentru Lizuca și Patrocle, aducându-le o noapte plină de uimire și frumusețe, înconjurați de ființe fantastice și povești din vechime.Într-o dumbravă fermecată, bătrânelul povestitor s-a oprit, iar duduia Lizuca, observând că toate jivinele și păsările erau atent la ea, a înțeles că și ele așteptau o poveste. Bucuroasă, a început să povestească despre o zână cu părul de aur, care trăia într-o pădure vastă ce odinioară se întindea până la munți. Zâna avea o frumusețe rară și veneau chiar și urșii și mistreții să o admire. Povestea s-a răspândit peste țări și mări, atrăgând tineri curajoși și cavalerii care încercau să o găsească.

Un Făt-Frumos, care credea în zână și îi cânta dintr-un fluier, a fost întâmpinat de zână, care i-a promis că-i va aduce fericire și alinare. Făt-Frumos era încântat și a continuat să vină, dar curtenii și vracii săi nu au văzut niciodată zâna și au început să pună la îndoială existența ei. Făt-Frumos a fost sfătuit să ceară zânei un inel ca dovadă, dar zâna i-a spus că nu poartă bijuterii, ci că dragostea ei valorează mai mult decât orice. Când a încercat să taie o șuviță din părul ei, a descoperit că părul dispăruse. În final, Făt-Frumos a fost convins că zâna nu exista și s-a întors trist în regatul său, murind cu sufletul uscat.

În contrast, oamenii simpli din pădure, care continuau să creadă în zână, o vedeau uneori în amurg, lângă izvoare.

Bătrânica începu să plângă, amintindu-și povestea uitată. Duduia Lizuca întrebă dacă barboșii carunți spun povești, dar bătrânelul îi explică că aceștia sunt meșteșugari care lucrează în taină cu aurul și pietrele prețioase și doar o dată pe an împrăștie pulbere de aur, care transformă sânzienele în flori strălucitoare.

Bătrânica, din nou emoționată, povesti despre o casuță de razaș și despre cum a văzut o femeie tânără și o copiliță, unde femeia îi spunea micuței să nu plângă și să-și amintească de ea atunci când va fi singură. Lizuca, amintindu-și de mama ei, simți o mare tristețe și dorința de a rămâne în acel loc.

Bătrânelul și bătrânica decid să o ducă pe Lizuca la părinții ei de pe coasta, într-o casuță apropiată. Lumina unui felinar călăuzește drumul prin pădure, iar Patrocle, câinele fetiței, latră spre lumină.

Lizuca se trezește în căsuța bunicilor ei, înconjurată de mirosul florilor și al prisăcii. Într-o ceartă în familie, mama ei și bunicul se contrazic despre locul unde se află Lizuca. Bunicul, într-un mod stoic, afirmă că Lizuca a fost găsită și că el nu vrea să o dea, explicând că ar putea spune multe despre cum a fost tratată mama ei.

Mama Lizucăi și slujnica sunt furioase, dar bunicul menționează că albinele au atacat și că familia nu va mai putea să își vadă musafirii decât cu un singur ochi. Lizuca, simțind satisfacție că lucrurile nu decurg așa cum și-ar fi dorit mama, se simte în siguranță lângă bunica ei care începe să plângă și să o alinte. Lizuca, adâncită în amintirile nopții petrecute la hotarul Împărăției Minunilor, se adâncește în somn și în visuri dulci, învăluită de căldura bunicii sale și de amintirile de altădată.

Câteva dintre cele mai importante personaje din această capodoperă a literaturii române pentru copii:

• Lizuca: Protagonista principală, o fetiță de șase ani curioasă și visătoare, care tânjește după aventură și magie. Lizuca este un copil sensibil, care suferă din cauza relației cu mama sa vitregă.
• Patrocle: Câinele loial și credincios al Lizucăi, care o însoțește în toate aventurile sale prin pădure. Patrocle este mai mult decât un simplu animal de companie, fiind un prieten adevărat și un protector al fetiței.
• Bunicul și bunica: Reprezintă figurile paterne iubitoare și înțelepte din viața Lizucăi. Ei îi povestesc fetiței despre “Dumbrava Minunată” și o încurajează să-și urmeze imaginația.
• Mia Vasilian: Mama vitregă a Lizucăi, o femeie dură și autoritară, care o tratează pe fetiță cu indiferență și uneori cu cruzime. Mia reprezintă forța negativă care o împinge pe Lizuca să fugă de acasă.
• George Vasilian: Tatăl Lizucăi, un om bun și iubitor, dar care este adesea absent din cauza ocupațiilor sale.
• Maștera Pădurii: O ființă misterioasă și puternică, care veghează asupra “Dumbrăvii Minunate”. Maștera Pădurii este o combinație între o vrăjitoare și o zeiță a naturii.
• Spiritele pădurii: Diverse creaturi magice, precum zâne, silfi și spiriduși, care locuiesc în “Dumbrava Minunată” și o ajută pe Lizuca în călătoria ei.

Pe lângă aceste personaje principale, în poveste apar și alte figuri interesante, precum:

• Vecinii satului: Satenii simpli, dar buni și primitori, care o ajută pe Lizuca în momentele de nevoie.
• Animalele pădurii: Diverse animale, precum păsări, veverițe și chiar un urs, care comunică cu Lizuca și o tratează ca pe un egal.

Fiecare personaj din “Dumbrava Minunată” contribuie la crearea unei lumi fantastice și pline de învățături. Prin intermediul acestor personaje, Mihail Sadoveanu explorează teme precum copilăria, natura, familia, prietenia și puterea imaginației.