Iubite amice,
După ce am fost osândiți, Carnabat, Grossmann, cei doi Teodorești și eu, am rămas tot la Hotel Modern. A venit, ce-i drept, grefierul să ne ducă iar la Văcărești, dar mulțumită stăruințelor lui Costaforu tot ne-au mai lăsat acolo. Am rămas și după ce Curtea superioară a confirmat sentința, ba chiar și după ce am făcut recurs la înalta Curte de Casație.
Aceasta a fost partea rodnică a timpului petrecut la Modern. Cunoscând țara și oamenii, eu eram pe deplin încredințat că nu este în România Curte care e în stare să ne scape și de aceea mi-am început și continuat în toată liniștea lucrarea ca și când m-aș fi aflat la crama de la Panciu. Avocații însă, care priveau lucrurile din punctul de vedere al legilor, nu se îndoiau că înalta Curte de Casație, dacă nu chiar și Curtea militară superioară, va recunoaște că rău am fost judecați, iar Grossmann și cei doi Teodorești, care aveau chiar între miniștri proptele, își făceau iluzii.
M-am solidarizat deci cu aceștia și am subscris recursurile fără însă ca să-mi fi pierdut liniștea omului care-și știe poziția definitiv regulată.
Nu mi-am pierdut-o nici după ce Regina Maria, în urma stăruințelor lui Costaforu, a intervenit ca de 10 Mai să fim grațiați.
N-am fost grațiați, căci, așa se zicea, în curând urma să fie publicat decretul de amnistie generală.
Deocamdată am fost aduși iar la Văcărești.
Am găsit aici altă lume: alt director, alt grefier, alt prim gardian, alt medic și o curățenie desăvârșită până în cele mai mici amănunte. Ruinele tot ruine erau, dar văruite. Curtea era curată și drumurile fuseseră drese și măturate. Unde mai înainte fuseseră mormanele de gunoi, acum era săpat, greblat și semănat cu lucernă, cu fașole, cu pătlăgele, cu porumb, ba pe la margini aveam și flori. Băile și etuva erau puse în funcțiune și oamenii îmbrăcați mai omenește veneau rânduri-rânduri să se îmbăieze și să-și dezinfecteze la etuvă haine, saltele și pături. Pereții și tavanele erau pretutindeni văruite, podelele erau frecate, uși, paturi și pardoseli erau spălate cu petrol. Văruite erau trunchiurile copacilor, ba până chiar și drumurile pe ici, pe colo.
Culmea curățeniei era apoi la celulele unde urma să fim adăpostiți noi.
Am putut deci să-i zic fără de exagerare directorului general al închisorilor: până acum se zicea «curat ca la mănăstire», de aici înainte o să se zică «curat ca la pușcărie».
Mai presus de toate e însă aici la Văcărești aerul totdeauna curat și proaspăt, încât mișcarea făcută prin curtea cea largă e o adevărată binefacere.
Pe lângă toate acestea Carnabat mai adusese cu sine un așa-zis Sirius, pe care mi l-a pus la dispoziție, încât puteam să-mi gătesc ceaiul, cafelele și mâncările după gustul meu și după cum îmi priesc. Timp aveam destul pentru acestea. În curând am ajuns deci să mă simt mai bine decât oricând în timpul celor din urmă vreo zece ani. Nici astmă, nici semne de diabet nu mă mai supără; poftă de mâncare și somn bun am mereu. După opt ani, în timpul cărora nu am putut să suport fumul de tutun, fumez iar cu plăcere iarba dracului și lucrez cu multă râvnă.
Abia acum m-am pătruns cu desăvârșire de gândul că în mijlocul murdăriei curăția sufletească nu e cu putință. Nu e însă destul să lipsească murdăria, și la București ar fi un fel de rai pământesc dacă n-ar lipsi încă curăția sufletească.
Știindu-te om care-mi citești scrisa numai când nu ai altă treabă, eu, care de asemenea nu am altă treabă, am sâ mă întind la vorbă, dar de astă dată am să-ți vorbesc numai despre cele bune și frumoase.
Când am sosit la Văcărești, gardianul, care ne-a luat în purtarea sa de grijă, ne-a dus, înainte de toate, la etuvă pentru ca să ni se dezinfecteze hainele și bagajul. Vorba era să mai fim și tunși, rași și îmbăiați, dar acestea ni s-au iertat.
Ca totdeauna și pretutindeni eu am rămas și la etuve cel din urmă, coada cozii. Când am ajuns deci la celule, era prea târziu.
Gândul nostru era să luăm celulele din etaj, din coridorul cărora se deschide o frumoasă vedere asupra grădinilor de la miază-zi. Sunt însă acolo numai zece celule. Primele cinci, dinspre scara paraclisului, erau ocupate de cinci socialiști, tot oameni tineri; într-a șasea se afla un alt domn, a șaptea a luat-o Dem. Teodorescu, a opta o ocupase cu câteva ore înainte colonelul Victor Verzea, într-a nouă se instalase Grossmannul meu, iar a zecea, o celulă îndoită, deci pentru două persoane, era rezervată pentru Arghezi.
Sunt, iubite amice, nemângâiat când îmi dau seama că-mi este peste putință să-ți descriu gesturile, atitudinile și mutrele noastre când ne-am pus întrebarea care dintre noi intră cu Arghezi.
«Dumneata – i-a zis Grossmann lui Dem. Teodorescu – îi ești cel mai bun prieten, deci cel mai indicat.»
«Eu!? Doamne ferește!» – a răspuns acesta.
«Să intre Carnabat!»
«Nu! nu! nu!» – răspunse Carnabat dând din mâini și din picioare.
«Domnule Slavici?»
«Eu – am zis – din capul locului eram hotărât să iau una din celulele de jos, care toate sunt goale. Vreau adică să-mi fac o grădină cu flori în fața celulei și să-mi petrec timpul săpând, plivind și stropindu-mi grădinița.»
Arghezi a rămas singur și s-a instalat boierește cu toate dichisurile de care un om ca dânsul are trebuință, iar eu am luat prima celulă, lângă scară, și am cerut de la director o bucată de loc în fața celulei, cincisprezece pași în lung și doi pași în lat, ca să-mi fac grădiniță.
Râdea mai unul, mai altul de mine, căci săpam în moloz și eram mereu nevoit să scot bucățile de cărămidă și să le arunc la o parte, iar lucrul acesta puteam să-l las în seama vreunuia dintre pușcăriașii ce se uitau la mine. Mai râdeau însă și pentru că erau încredințați că n-o să mai fiu eu la Văcărești când o să-mi înflorească grădina. Eu îmi căutam însă de treabă după tradițiile de la Vaț, unde de asemenea aveam grădinița mea. Am săpat și am greblat frumos. Am pus la margine un șir de ceapă și-am mâncat-o apoi, ba au mâncat și alții din ea. Ara pus un șir de ardei, care are floare frumoasă. Eu n-am gustat din el, dar s-au înfruptat toată vara alții. Soția mea mi-a adus semințe de salată, care răsare iute și e de un verde dulce: săptămâni de-a rândul am mâncat și eu și alții din ea. Am mai pus la capete și la mijloc câte un fir de floarea-soarelui și mă bucuram când pe lângă vrăbii îi mâncau și oameni semințele. Mi-a mai adus soția mea zece boabe de ricină, o plantă care crește repede și are frunze foarte frumoase. Acum îi sunt coapte păstăile. Mi-a dus și crizanteme, care au flori multe și frumoase, verbine care înfrățesc și se întind, petunii, care înfloresc toată vara, și resedă care miroase frumos. Părinteasca stăpânire m-a lăsat să mă bucur îndelung de toate.
Cei doi Teodorești, ba chiar și unii dintre socialiști, primeau cel puțin de câte două ori pe săptămână mari și frumoase smocuri de flori proaspete, pe care și le puneau pe masă ori le scoteau în coridor, ca să se bucure și alții de ele. Soția mea, care se deprinsese acum cu drumul Văcăreștilor, nu avea nevoie să-mi aducă și ea flori, căci grădinița mea era buchet mai mare și mai frumos decât toate smocurile cumpărte din piața Sf. Anton și ne bucuram amândoi când îi dădeam eu o floricică.
Una din cele mai omenești și mai curate mulțumiri e să urmărești intrarea în ființă a vietăților, fie animale, fie plante, și să iei parte la creație ajutându-le în creșterea lor. Eram deci cuprins de jale când vedeam că numai pe ici, pe colo câte unul înțelegea plăcerea pe care o simțeam diminețile, când vedeam înviorată grădinița cea ieri ofilită, pe care seara trecută o plivisem, o săpasem cu furculița din tacâmul meu și-o stropisem din ulcica în care-mi găteam mâncarea. De aceea unii mă socoteau maniac când eram supărat foc dacă unul ori altul, voind să-și scurteze drumul, călca în stratul meu și nu credeau că în adevăr îmi pare bine dacă cineva își smulge câteva fire de salată ori de ceapă, își rupe o floare ori își ia un ardei. Mie folosul ostenelii îmi era că fleacul acela de grădiniță mă leagă de pământul unde eram nevoit să stau ca să-mi fie mai ușoară siluita rămânere, încât puteam să-mi zic: «Dă-l naibii și nu te supăra, căci știi tu să-ți faci și aici plăcută viața!».
Să nu râzi, prietene, și tu, de această duioșie de diletant în arta grădinăriei, căci ea nu e decât preludiul unei simfonii dureroase.
Nu era, precum ți-am spus, în curtea cea mare numai grădinița mea. Era acolo și o mai mare întindere de fasole, erau multe pătlăgele roșii, era mult porumb, erau bostani, dovleci, pepeni, ardei grași, ba până chiar și un zarzăr, un corcoduș și doi meri.
Eu, nenorocitul de mine, toate le urmăream în creșterea lor, de toate mă bucuram.
Vai de sufletul meu de om rău nărăvit, căruia i s-a înfipt în minte gândul că cea mai mare dintre mișeliile de tot mari e să nimicești hrana omenească în mijlocul unei lumi pline de flămânzi.
Atâta rânduială, atâta disciplină, o atâta îndrumare morală e în. acest penitenciar și casă de corecție, încât nu mi-a fost dat să văd și ceva copt, un rod ajuns la deplină desfășurare: toate au dispărut ca prin farmec mai înainte de a fi bune de ceva. Luau hoții mai de frunte, luau ucenicii în ale hoției, luau și alții, fiecare la rândul lui, parcă așa trebuia să fie.
Eu îmi aveam masa la ușa celulei, unde erau aer și lumină, și le vedeam pe toate.
Mai ales în primele două ore după prânz, când gardienii își făceau obligatul pui de somn, hoții se furișau unul câte unul prin dosul bisericii și începeau să-și facă fiecare partea cuvenită. Din mine țipa dreptatea.
«Ce faci acolo!?» strigam de răsuna curtea.
«Lasă corcodușele să se coacă!» strigam apoi.
«Lasă merele să se coacă!»
«Nu rupe, omule, crăcile de la zarzăr!»
«Ce faci, mă, tu la pătlăgelele verzi!?»
«Nu rupe porumbul, că nu e încă făcut!»
«Nu vezi că e crud pepenele!?»
Cei în drept se uitau hoțește la mine.
«Dar pe tine cine te-a pus pândar aici!?» răspundea câte unul dintre cei țanțoși.
«Păzește-ți treaba!» îmi zicea altul.
În câteva rânduri, cât p-aci să mănânc trânteală, și era un timp, când nu puteam să umblu prin curtea Văcăreștilor decât cu marea pază – ca pe străzile Bucureștilor.
«Hotărât că-i lipsește moșului o doagă!» zicea câte un gardian, care lua și el fără ca să-i pese dacă-l văd ori nu hoții.
«Da, îi lipsește!» ziceau și alții, oameni mai cu minte, care nu se dădeau nici ei la o parte.
Adevărul era că la Văcărești lipsea cel mai de căpetenie lucru pentru orice pușcărie cum se cade: purtarea de grijă pentru viața sufletească a nenorociților intrați acolo.
Mai era însă un lucru urât, care e cu atât mai dureros, cu cât celor mai mulți li se părea ridicol.
Deținuții primesc acum o hrană mai omenească: în fiecare zi câteva sute de grame de pâine, la prânz și seara câte o străchiniță de ciorbă, destul ca să nu mai moară de foame. Ei sunt însă oameni mai mult ori mai puțin mâncăcioși și tot vin mereu să ceară o felie, fie chiar și numai o cojiță de pâine.
Eu, prietene, mi-am potrivit lucrurile așa că niciodată nu mănânc decât jumătate din pâinea mea, căci mă mai hrănesc și cu altele. Păstrez pâinea de azi pe mâine, când mănânc jumătate din ea; poimâine dau cealaltă jumătate unuia dintre flămânzi ori o împart între doi.
Ei, bine! domnul Negoiță, primul gardian, om aici mai puternic decât toți regii din țările stăpânite de dânșii, a primit, se vede, de la cineva drept peșcheș un ied, pe care nu l-a mâncat, ci l-a lăsat să se răsfețe în curtea plină de hrană omenească. Pe când eu îmi trăgeam pâinea de la gură ca să am mulțumirea de a le-o da altora mai flămânzi decât mine, acea sămânță de drac făcea burtă mistuind în fiecare zi hrana din care s-ar fi putut sătura cel puțin zece oameni.
Să nu te pună păcatul să dai cu socoteală că ți-o spun prea lată. Eu abia acum la vreme de bătrânețe am ajuns să mă dumiresc de ce anume la judecata cea din urmă sufletele sunt împărțite, ca la Domnești, în capre și oi. Capra e într-adevăr după chipul și asemănarea Necuratului.
Afurisita aceea de lighioană mânca numai floare și rodea, drept un fel de desert, scoarță de copaci și de pomi. Închipuiește-ți, te rog, câtă floare de fasole încape în acea burtă de rumegător, care crește, mereu crește. La nevoie, când nu mai găsea floare, mânca și fasole, dar numai din cea subțirică și de tot fragedă. Fă-ți socoteala și te vei încredința că mai înainte de a-i fi crescut coarnele și barba ca la oricare țap adevărat, a mistuit cel puțin un bun car de fasole.
După ce porumbul a început să-și dea rodul, câte trei-patru, pe ici, pe colo chiar cinci știuleți pe un tuleu, lighioana dracului mânca numai mătase. Dacă se întâmpla ca știuletele să-i fie prea sus, răsturna întregul tuleu, încât pretutindeni era porumb culcat la pământ. Alt bun car de hrană omenească nimicită spre bucuria Necuratului.
Floarea de pătlăgele nu-i plăcea, se vede, căci o lăsa să dea rod, dar răsturna planta întreagă și-o călca în picioare – așa numai din răsfațare de pui de țap.
Nici dovleci, bostani ori pepeni nu mânca, dar umbla printre vrejurile întinse pe pământ și le rupea, încât se duceau dracului și floare și rod.
Dar grădinița ta? vei întreba tu.
Nu mă mai întreba, căci acesta e unul din cele mai triste capitole în istoria vieții mele de Văcărești.
Dușman nemilos al puiului de țap, mi-am pierdut în timpul celor câteva luni de mai multe ori sărita și-am sărit să dau cu piciorul și să-l iau la goană.
«Lasă-l, moșule, că e favoritul primului!» striga unul.
«Ce păcate!? – striga altul. Nu-l vezi cât e de drăguț și de zglobiu!?»
Eu nu țineam seamă și-mi vărsăm focul.
Urmarea firească a fost că nici el n-a ținut seamă de slăbiciunile mele și a început să mă atingă unde eram mai vulnerabil. Îndată ce simțea c-am plecat undeva, el dădea năvală asupra grădiniței mele. Nici mătasea de porumb, nici floarea de fasole, nici chiar scoarța de copac nu-i plăcea atât de mult precum crizantemele, pe care în timp de câteva zile mi le-a curățit de nici urmă de boboc n-a mai rămas, iar floare de verbină n-am ajuns să văd, căci încă de mugur-mugurel mi le-a mâncat toate. Celelalte mi le-a călcat în picioare de era jale să te uiți la ele.
Așa își răzbună țapul jignit în drepturile lui de agent al pușcăriei.
Mai rămăseseră cele zece fire de ricin cu frunza mare și frumoasă. Într-una din zile m-am pomenit că unul dintre cei din celulele de sus, cine anume nu știu, fără îndoială tot un agent al Necuratului, a vărsat peste ele fie apă fiartă, fie altceva, destul că a opărit pe cele mai frumoase dintre ele de ți-e silă să le vezi.
Tristă, părăsită și lăsată în părăginire stă în fața celulei mele grădinița odinioară verde și înfloritoare, o icoană a vremurilor prin care trecem. Iar eu sunt tot aici, și două petunii, care înfloresc răzlețe și acum, parcă îmi zic «Noi nu ne dăm – gata să intrăm cu tine în iarnă!».
De când am săpat cei treizeci de pași pătrați am subscris atâtea cereri de tot felul, încât nici unul dintre Teodorești n-ar fi în stare să le ducă subțioară. La nici una nu ni s-a dat răspuns. Cu toate acestea mereu era sigur că, dacă nu azi, mâine, poimâine, fără îndoială peste puține zile, avem să fim puși în libertate, căci nu rămâne decât să se facă «formele». Eu nu credeam. Când am văzut, însă, că mi se pustiește grădinița, am zis și eu că acesta e un semn învederat că nu mai am ce să caut la Văcărești și am împachetat.
S-a întâmplat însă în cele din urmă ceea ce încă de mult ar fi trebuit să se întâmple.
În timpul căldurilor de după amiază-zi puiul de țăpșor se punea și el în rând cu gardienii și intra la răcoare azi într-una, mâine într-alta din celule, ca să-și tragă sub pat puiul de somn. Aceasta i s-ar mai fi trecut, dar el lăsa urme, încât îți venea să crezi că toată lumea mănâncă măsline păstrate în untdelemn și aruncă sâmburii și varsă untdelemnul pe asfaltul cel curat și șters cu petrol. Aceasta nu i se putea ierta la Văcărești, unde era atâta curățenie. Celelalte da; aceasta nu! I s-a pus deci cuțitul la gât.
Când am văzut această dreptate neînduplecată, am fost cuprins de simțământul că tot mai am să stau la Văcărești și am despachetat.
Cu acesta se încheie preludiul simfoniei desfășurate pe tema «Multă curățenie, dar nici o curăție».
II
Iubite amice,
După cele ce ți-am spus despre puiul de țap, vei înțelege mai ușor rostul Academiei de la Văcărești.
Schopenhauer le este multora urgisit pentru că e de părerea că omul e rău din fire, ființă haină și pornită spre fărădelegi. În monografia sa premiată de Academia din Svedia același Schopenhauer zice însă că fundamentul moralei e compătimirea, deci iubirea de oameni, ba chiar de tot ceea ce are viață. Gândul acesta nu e nou: el e temelia moralei brahmane, a celei budhiste, ba chiar și a celei creștinești, care tot în iubirea de oameni se reazemă. De aceeași părere e și cel mai cu minte dintre oamenii ce au trăit până astăzi pe fața pământului, Confucius, care zice că omenește bine e ceea ce se potrivește cu firea omenească, iar rău e ceea ce e împotriva firii; iar iubirea de oameni e fundamentul moralei tocmai pentru că ea este în firea omenească, de care e dezbrăcat cel ce se iubește numai pe sine, iar nu și pe semenii săi. Un lucru e mai presus de toată îndoiala: că fapte săvârșite din adevărata iubire de oameni, oricât de jignitoare ar fi ele pentru unii ori pentru alții, nu pot să fie rele.
Sunt acum în zilele noastre oameni cu multă știință de carte, cum a fost bunăoară vestitul Lombroso, care ne încredințează că numai unii dintre oameni sunt răi din fire, haini și porniți spre fărădelegi, deci osândiți din născare să fie făcători de rele, cum m-a socotit bunăoară domnul comisar regal pe mine. Au fost precizate așa-zisele stigmate ale celor de felul acesta și în timpul petrecut de mine la Văcărești unul dintre profesorii de la facultatea de drept și-a adus aici elevii, ca să le arate asemenea oameni stigmatizați și a ținut în biserică o prelegere asupra stigmatelor.
Eu, care am studiat drepturile, sunt acum cincizeci de ani, când știința nu era atât de înaintată, nu mă încumet să pun la îndoială adevărurile lămurite de pe catedrele de astăzi. Un lucru rămâne însă pentru toți neîndoios: că oamenii stigmatizați sunt făcători de rele pentru că le lipsește fireasca iubire de oameni, compătimirea, deci sunt dezbrăcați de firea omenească.
Nu mai puțin neîndoios este că între cei ce se află azi la Văcărești sunt foarte mulți cărora le lipsesc stigmatele și sunt cu toate acestea făcători de rele în puterea cuvântului.
Îți spun eu, iubite amice, tocmai somitățile, profesorii înaltei Academii de aici, sunt oameni la care mă uitam ori mă uit încă cu un fel de admirație. Nici aceștia n-ar fi făcători de rele, dacă în sufletele lor ar mai fi compătimire, deschise pentru fireasca iubire de oameni.
Cum au ajuns ei să se dezbrace de firea omenească? De ce s-au făcut haini? Ce-a fost ca dânșii să fie dușmani ai societății omenești?
O, Doamne! Cum vrei să nu se înhăineze copilul oropsit, care și azi, și mâine mănâncă bătăi când e flămând? Cum vrei să nu se facă dușman al societății omul care în greaua luptă cu nevoile vieții în loc de sprijin găsește pretutindeni prigonire și năpăstuire? Oricât de bun l-ar fi făcut Dumnezeu pe om, el încetul cu încetul se strică, dacă nu e întâmpinat de semenii lui cu fireasca iubire. Făcătorii de rele sunt cel puțin în mare parte urmarea firească a lipsei de părintească purtare de grijă și a multelor nedreptăți, pe care au să le sufere unii, în vreme ce alții se împărtășesc de toate bunătățile, căci iubire numai din iubire poate să purceadă.
Un conte italian și soția sa, numele nu mi-l mai aduc aminte, au înființat sub Vezuv un așezământ de binefacere, în care cresc copii din părinți osândiți fie la moarte, fie la alte pedepse grele, făcători de rele pe care societatea nu i-a mai suferit în mijlocul ei.
Prin iubire neistovită, prin răbdare îndelungată și prin neadormită purtare de grijă, au scos din copiii aceia, fie ei stigmatizați ori nu, oameni cumsecade.
E greu, dar cu putință, căci iubirea e pentru suflet ceea ce aerul și lumina sunt pentru ființa trupească.
În așezămintele de educație adevăratul pedagog are o particulară slăbiciune pentru copiii răi nărăviți ori chiar stricați, căci aceștia au mai mare trebuință de iubire și nimic nu dă vieții atâta dulceață ca iubirea către cei ce nu sunt vrednici de a fi iubiți.
Chiar dresorii de fiare sălbatice s-au încredințat că cu binele fiarele sălbatice se îmblânzesc mai ușor decât cu biciul.
Atât la fiară, cât și la om, lucrul de căpetenie este alimentația rațională, deprinderea cu o rânduială bine chibzuită și bunăvoința neistovită.
Fiind acesta felul meu de a vedea, eu mă simțeam nemângâiat la Văcărești.
Tu, care trăiești în altă lume, vei înțelege că nu am pentru restul vieții mele dorință mai fierbinte decât să mă ajute bunul Dumnezeu să le fac celor ce m-au trimis aici mai mult bine decât rău au voit să-mi facă ei mie. Inima-mi sângerează deci când văd felul în care sunt tratați mai ales minorii de aici.
Dacă mai sunt între dânșii câțiva care au greșit ori au fost chiar năpăstuiți, în timpul petrecut aici se răzvrătesc și se îndrumează spre viețuire păcătoasă.
Cel ce-a intrat odată aici nu poate ieși decât ca făcător de rele, care săvârșește fapta rea chiar și numai în vederea mulțumirii de a o fi săvârșit. 160
Tocmai fiind vorba de oameni stricați, ei au să fie ținuți sub necurmată priveghere și continuu ocupați, fiecare potrivit cu aptitudinile și cu înclinările sale pentru ca să se deprindă cu buna rânduială, pentru ca relele lor îndemnuri să nu se poată da pe față, pentru ca să se îndrumeze a se stăpâni pe sine și pentru ca seara să cadă obosiți frânți în asprul lor culcuș.
Rămași de capul lor, ei numai rele pot să facă și numai spre răutăți pot să se îndrumeze.
Ai văzut ce fac unii dintre dânșii în timpul când gardienii își trag puiul de somn. Alții stau pâlcuri-pâlcuri, fac glume proaste, povestesc fapte săvârșite fie de dânșii, fie de alții, se înjură între dânșii, se ceartă și se încaieră de se stâlcesc unii pe alții, joacă „barbut” ori cărți, se dedau la abuzuri sexuale, într-un cuvânt își desăvârșesc educația profesională.
Mai binecuvântată nu e însă nici privegherea de care au parte. Ziua întreagă răsună curtea de răcnetele și de înjurăturile gardienilor și de vaietele celor bătuți până la sânge. Din când în când e târât câte unul ori câte una sub poarta de sub clopotnița a doua, unde se face bătaia sistematică, în urma căreia mulți sunt duși la spital, ca să li se pună oblojeli ori să fie unși cu alifie. Oameni de fire mai blajină, care n-au destul de bogat dicționar de înjurături, n-au voce destul de puternică pentru răcnituri și nu știu să tragă palme, să bată cu vergeaua, să îmbrâncească ori să dea cu piciorul, nu pot să fie gardieni, sunt dați afără.
Mi s-a întâmplat, nenorocitul de mine, să mă aflu în cancelaria directorului când acesta a luat de scurt pe o femeie, care în timpul serii aruncase din fereastra de sus un bilet din dragoste soldatului ce stătea de santinelă.
Biata femeie a fost tratată așa, că s-a scăpat acolo în fața noastră.
Nu e o întâmplare acest fel de a corija, ci sistem premeditat: cine înjură, răcnește și «maltratează» își face datoria.
S-a întâmplat că un ocnaș osândit pe viață, un oarecare Balaban, având accese de nebunie, a fost adus la Văcărești, ca să fie supus observației medicale. Om frumos, deștept, cu o musculatură de rară frumusețe, muncitor și chivernisit, el își mai adunase și vreo 60 mii de lei; se dădea deci socoteală că simulează numai nebunia, ca să fie trimis la Mărcuța și apoi să scape.
într-una din zile el a spart ușa celulei în care era încuiat, a ieșit în coridorul de sus și a început să facă gură. Lumea s-a adunat din toate părțile în fața celulelor, iară gardienii au strâns pe cei mai vânjoși și mai îndrăzneți dintre hoți, cum erau Mealcă, Lache, Jerpelea, Capdefer, Teacă, Găinaru, Cârnat, Anghel, Papuc și alții, și le-au poruncit să-l prindă și să-l lege.
Balaban a scos zăbreaua de la fereastră și-a ridicat-o în sus.
„Să vină cine cutează!” a strigat el, apoi a pornit să coboarescările.
Într-o clipă au tăiat-o toți la fugă.
Unul singur a rămas neclintit la locul lui: Lache, un om scurt și subțirel, dar țeapăn și sprinten, cu niște ochi mari care te bagă în draci și cu ținută și mișcări, care încântă vederea, adevărat kșatria din Mahabharata.
A făcut omul acesta peste optsprezece ani din douăzeci.
«Ei, ce-o să faci, Lache, după ce vei fi scăpat?» l-a întrebat unul dintre socialiști.
«Ce-o să fac!? – răspunse el. Ce-a mai rămas după douăzeci de ani din mine!? Aveam sub ascultarea mea douăzeci și trei de oameni, tot unu și unu: ziua munceam la sapă, la seceră, la coasă, fiecare pentru trai, iar noaptea treceam șapte sate și ne ațineam în drumul mare. S-au dus acum toate: rămân un păcătos ca oricare altul.»
Acum el stătea gata să țină piept cu Balaban.
Însă în clipa când acesta era să coboare scările, un băiat de vreo zece ani, care se afla în spitalul de pe același coridor, a ieșit să vadă și el cele ce se petrec. Balaban s-a repezit la el, l-a apucat în mâna stângă și l-a ridicat deasupra capului său gata parcă să-l arunce în mulțimea îngrozită.
«Lasă copilul! – a strigat Lache. Nu ți-e rușine!? Tu vezi că e copil! Aici la mine să vii!»
Balaban i-a dat copilului drumul și cu zăbreaua de fier în mână a coborât scările.
Mi-au rămas pentru totdeauna întipăriți ochii cei mari ai lui Lache, care s-a lăsat pe vine, și-a întins brațele amândouă și s-a repezit de jos în sus la Balaban cel puternic, l-a cuprins de mijloc și l-a ridicat de la pământ, încât se zbătea dând din mâini și din picioare.
Acum au sărit și Mealcă, Jerpelea și ceilalți, ca să-l lege cu funia, pe care o primiseră de la gardienii fugiți. Aceștia s-au întors numai după ce s-au încredințat că e bine legat Balaban și la mâini, și la picioare, iar acum și-au făcut datoria cu vârf și îndesat bătându-l pe nenorocitul acela, ca să nu mai fie în stare de a sparge uși și de a coborî scări.
Iar aceasta, ca să îndulcească firea făcătorilor de rele și să-i îndrumeze pe minori spre o mai bună viețuire.
Dar să trecem la o altă variație a simfoniei: sfanțuiala atât de strâns legată de mult lăudatul obicei al pământului.
Ți-am vorbit până acum de lucruri pe care le știu din propria mea intuiție; am să-ți vorbesc de aici înainte și de lucruri care mi s-au spus și pe care am destule cuvinte de a nu le pune la îndoială.
Sunt adică la Văcărești și oameni care se simt aici acasă la ei. Azi ies și peste câteva luni ori chiar săptămâni iar intră. Știu unul, om încă tânăr, care se fălește c-a petrecut în șapte rânduri cu totul optsprezece ani la Văcărești. Altul a ieșit sâmbătă, luni a dat o lovitură, «ca să se înțoleze», iar joi a fost adus înapoi.
Oamenii de felul acesta cunosc casa și obiceiurile din ea, vin bine aprovizionați și în cel mai rău caz își vând hainele, ceasornicul și ce mai au, ca să-și facă «mărunțiș» pentru netezirea drumurilor. „Ei știu ce au să facă” pentru ca să fie tratați cu obligata cruțare și le fac toate cu multă discreție, ca să nu fie dați de gol. Unul ca mine nu poate dar să afle nimic, ci vede numai din aerele ce-și dau, din pasul bine călcat, din vorbele și din purtarea lor că ei sunt adevărații stăpâni ai casei, la care se uită unii cu admirație, iar alții cu oarecare teamă.
Când noul venit trece pe sub bolta din clopotnița cea mare, el este înregistrat și are să predea bani, ceasornic, inele, tot ceea ce e de oarecare valoare.
Cei mai trăiți prin pușcării își cos în căptușeala hainei, în fundul căciulii ori al pălăriei ori își ascund în încălțăminte «mărunțiș» – săracii de ei! De la poartă trec la baie, unde se dezbracă, iar hainele rămân la etuvă, ca să fie dezinfectate. În vreme ce el își ia baia, unul dintre stăpânii casei, om cu experiență, scotocește cu priceperea cuvenită prin haine și ia banii ascunși în ele, care sunt apoi împărțiți frățește. Dacă-l pune păcatul pe păgubaș să se plângă, el mănâncă o bătaie la poartă ca mincinos și alta la etuvă ca mizerabil calomniator.
Pușcăriașii de baștină nu pat niciodată asemenea rușine! Ei își primesc banii prin mijlocirea vreunuia dintre gardienii care-și cunosc bine meseria.
Omul care are bani ține să fie adăpostit într-o încăpere potrivită cu starea lui, între oameni de seama lui, să aibă un pat mai de dai Doamne și să se bucure de fel de fel de ușurări, iar acestea sunt tot lucruri care nu se dau gratuit. Se mai joacă apoi cărți de se pierd și se câștigă sute de lei, din care gardianul ia partea ce i se cuvine pentru că nu vede și nu aude.
Am văzut minori jucând barbut în dosul bisericii în vreme ce gardianul stătea și se uita la dânșii.
«Se poate una ca aceasta!?» am exclamat eu.
«Dacă-și are și el partea de câștig», mi-a răspuns unul dintre socialiști.
Bacșișul, prietene, e un lucru nevinovat câtă vreme e dat cu măsura cuvenită pentru servicii în adevăr făcute. El devine un fel de mituire când dai mai mult decât alții pentru ca să fii servit cu preferință ori ca să ți se facă ceea ce nu este iertat. Sfanțuiala e când ești nevoit să dai pentru ca să ți se facă ceea ce ești ori chiar și ceea ce nu ești în drept de a cere. Aceasta e plaga cea grea a timpului în care mi-a fost dat să-mi petrec viața: cum ar putea să fie scutiți Văcăreștii de ea!?
Un om cu dare de mână, fiind adus la Văcărești, a fost băgat într-una din sălile pline de fel de fel de făcători de rele, care se aflau, ca dânsul, în arest preventiv. El se plângea că a fost nevoit să dea o mie de lei pentru ca să fie mutat între oameni de seama lui. Câți dau și nu se mai plâng!? Cine ia? Aceasta nu o spune nici unul, căci vai ar fi de capul lui dacă ar spune.
Să dea cine are de unde, căci de aceea gaură în cer nu se face. Vorba e, însă, că cei ce nu vor ori nu pot să dea simt aceasta, și sufletele se umplu de amărăciune.
Oamenii și mai ales minorii porniți în căile răutății, dar încă nu cu desăvârșire stricați, se răzvrătesc aici, le exagerează toate și se fac în cele din urmă dușmani neînduplecați ai societății, în care după părerea lor numai cel viclean, îndrăzneț și nemilos poate să-și facă drum.
Nu le mai lipsesc decât îndrumările oarecum tehnice pentru ca să se întoarcă în societate cu desăvârșire pregătiți pentru cariera spre care au fost împinși.
Iar îndrumările le primesc cu prisos de la stăpânii casei, adevărații magistri ai înaltei Academii.
Îi vezi pe ici, pe colo pe ucenici adunați împrejurul vreunei celebrități, care le povestește până în cele mai mici amănunte «loviturile» date fie de el însuși, fie de vreun alt maestru faimos. Sunt sugestive aceste povestiri pentru oricine și cu atât mai vârtos pentru auditorii de la Văcărești.
Mai sunt însă și lecții de seară ca la Universitatea din București, unde profesorii nu prea au în timpul zilei răgaz spre a-și face cursurile bine pregătite.
Îți vei mai fi aducând aminte de starea cu desăvârșire tristă în care mi i-a prezentat tovarășul Cristescu pe minorii din așa-zisa sufragerie și de abuzurile ce se făceau pe ici, pe colo de ei.
Ei sunt acum scăpați: au fost trecuți în sălile condamnaților, care îi tratează cu multă bunăvoință, dându-le unii loc chiar în paturile lor.
Deoarece mai ales acum închiderea se face pe la șase, serile sunt lungi și încă mai lungi nopțile, încât e destul timp pentru cele mai amănunțite îndrumări părintești.
Fac aici o pauză. Precum știi, însă, pauza e și ea muzică, și cu ea se face trecerea la finala simfoniei, în care prima violină o are domnul A. Bogdan-Pitești, care cunoaște mai bine decât oricine acordurile părții mai cu perdea ale vieții de la Văcărești.
III
Iubite amice,
Iar și iar îți aduc aminte că gândul meu este să te ajut a te dumiri asupra timpului în care mi-a fost dat să-mi petrec viața. N-am deci să-ți spun decât ceea ce e de neapărată trebuință, ca să ajungi la această dumirire.
Dacă aș mai avea o viață tot atât de lungă ca cea de acum și aș petrece-o scriind mereu, tot n-aș reuși să descriu toate faptele cu desăvârșire interesante ale magistrilor de la Văcărești. E destul însă să-ți povestesc câteva dintre «loviturile» lui Cârnat, unul dintre cei mai blajini, pentru ca să ți le închipuiești și pe celelalte.
Cârnat e un om încă tânăr, cam de treizeci de ani, scurt, bine legat, sprinten, frumușel și vioi, mare maestru într-ale vorbirii și de-o îndrăzneală într-adevăr uimitoare. El a fost un timp oarecare un fel de servitor în redacția ziarului Minerva.
Când se desfășură în fața Curții Marțiale procesul colonelului Victor Verzea, Cârnat s-a prezentat la doamna Verzea cu o scrisoare, în care domnul Radu Rosetti cerea sâ i se trimită în toată graba 2000 de lei de care avea neapărată trebuința pentru înduplecarea cuiva, pe care nu-l poate numi. Doamna Verzea a dat banii.
Constatându-se în