Cosmin așteaptă pe doi prieteni. E singur, la o masa rotundă, în grădina “Costandin”. Cu capul rezemat în mâna dreaptă, privește fără a clipi. Nici “băieții” care gonesc cu farfurii, sticle și pahare, nici mulțimea zgomotoasă și lacomă nu-i tulbură privirea melancolică.
În grădină se aud, din toate părțile, strigătele obișnuite: “Băiete, o baterie!”, “O idee!”, “La moment!”, “Un patrician!”, “Gaata!”, “Pârjoala, Mitică!”, “A sosit!”, “Un taifas, la a cincea!”, “Soseș-teee… pe telegraf!” Peste zarva aceasta piruie naiul lui Dinicu. Maistrul muscalagiu cântă Ciocârlia, o scăpărare uimitoare de sunete.
Pentru Cosmin lumea, așa de vie și de apropiată, se proiectează într-o depărtare tăcută și fumurie. La lumina felinarelor oamenii îi par ca niște umbre nehotărâte în conturul lor. Cosmin închise ochii săi obosiți și, în întunericul de o clipă, îi licări tremurând, ca într-un vis, o grădiniță cu liliac, o scară răsucită ca un melc colosal, un pat murdar în care zace un bătrân cu capul mare, cu părul alb, lung și rar, și o femeie frumoasă, tânără încă, voind să-l mângâie pe el, care se înfiorase de aspectul bătrânului. Tresări, parc-ar fi simțit furnicarul mângâierilor prelungindu-i-se până pe după umerii osoși. În fundul acestei iluzii, două priviri, albastre și triste, tremurară ca două flăcări de spirt când sunt aproape să se stingă. Cosmin deschise ochii, bătu în masă și zise aspru unui chelner:
— Băiete, o țuică! Cosmin bău țuica. Rupse o bucățică de pâine.
— Ce aveți? Dă-mi o listă!
— Îndată, să vie, răspunse băiatul, plecând cu niște pași despicați. Cosmin își netezi colțul părului de pe frunte. Chipul lui uscățiv e obosit. Ochii negri și mici se sting și se aprind necontenit. Curat îmbrăcat. E oarecum elegant în niște haine gata.
După câteva minute de nehotărâre începu să citească lungul șir de bucate. Ceru o ciorbă de perișoare. Și pe când lungea buzele ca o pâlnie ca să soarbă, cineva îl bătu pe umăr. Era Candian, unul din cei doi prieteni. Tânăr, blond, cu ochii albaștri și cu mustățile învoalte. Ochelari legați în aur.
— Te aștept de-un ceas, zise Cosmin. Mănoiu nu vine?
— Mon cher ami , răspunse pripit Candian, m-am încurcat la “Noua generație”. Era o bancă… era o vijelie… băiete, șterge scaunul, nu vezi că este ud?… uf! ce cârciumă infectă!…
— Îndată, domnule!
— Era o bancă, continuă Candian, frecându-și mâinile, monstruoasă. Se ridicase de la o mie la douăsprezece. O razuară de primă ordine. Opt, nouă, opt, nouă, și ponții, șapte, cinci, bac, patru. Scumpul meu prieten (fr.) La jocul de cărți, partida la care toți jucătorii pierd în favoarea bancherului; de la fr. raser— a rade.
— Vasăzică, ai pierdut?
— Eu?… din contră… am câștigat… Cine pricepe jocul ca mine? Eu totdeauna voi câștiga, iar Mănoiu totdeauna va pierde. Îndată ce am văzut pe Titeanu tăind, l-am rugat să mă ia cu o sută. Are un noroc… idiot! E singurul bancher… mon cher ami, trebuie să fii bę-bęte ca să pontezi contra lui.
Candian avea obiceiul să spuie când câștiga că câștigă totdeauna, iar când pierdea că pierde totdeauna. Dar și când pierdea, și când câștiga, susținea că nimeni, ca el și ca Titeanu, nu pricepe “bacaraua”. “Bacaraua e un joc de noroc la care proștii n-au noroc.” Foarte mulțumit de axioma lui… da, a lui, deși a auzit-o de la un general, la “Jockey-Club”.
— Mănoiu pierdea mult? întrebă Cosmin, făcând semn amicului său ca să vorbească mai încet.
— Era la al optulea bilet de o sută. Ce-i pasă! Avea trei mii de lei…
— Mă mir… fără avere… fără ocupație… păcat… o viață pierdută…
— Viață pierdută? De ce? Te-i fi gândind la examene. Ei, mon cher, cartea și facultatea sunt pentru cei slabi. Mănoiu este un filozof al secolului. Socoteala lui este mai profundă ca a naivilor de geniu. Ce poți s-ajungi cu o licență în drept? Magistrat? Trei sute de lei pe lună. Avocat? Câți ani să caști gura pe la ușile tribunalelor? Și cu câtă răbdare și cu ce mijloace ajungi la o clientelă modestă? Și-apoi samsarlâcul domina profesia. Ca să izbutești în avocatură, îți trebuie tot atâta, cum să zic, tot atât de puțină conștiință ca și când ai izbuti să faci bani fără profesie.
— Mai încet. Te aud oamenii. Se cunoaște veselia omului care a câștigat la joc. O veselie nervoasă și rea.
— Rea? de ce rea? Ba nu zău, aș vrea sa știu cu ce și-a făcut milionul avocatul Pelea!? Și tu nu ai atâtea degete la amândouă mâinile câte case are el în București. Fiecare cărămidă din casele lui este un delict, fiecare zid, un testament forțat, fiecare casă, o Bęte — dobitoc (fr.).
crimă. Și plecându-se la urechea lui Cosmin: Administrează averea unei bătrâne cu istericale. Un altul stă patru ceasuri pe zi la tribunal și la curte, fără nici un proces, numai ca să-și justifice veniturile misterioase. Dar cel cu sindicatul falimentelor? De ce pledează numai la aceeași secție? Și cum pledează? Și câștigă patruzeci-cincizeci de mii de lei pe an.
Cosmin nu mai mânca, ascultând la amicul său.
— Ți s-au răcit perișoarele, îi zise Candian sugând un rac. Te surprinde ce-ți spun? Așa e lumea care triumfă. Tu ești tânăr… abia de doi ani în București… puțin…
Candian mânca și vorbea cu o repeziciune uimitoare.
— Peste câțiva ani vei înțelege de ce atâția ramoliți au cu miile de franci pe lună, de ce cutare militar scandalos a ajuns colonel, de ce un cartofor ordinar ne reprezintă țara în străinătate și de ce un falit, de trei ori simplu și o dată fraudulos, se plimbă într-un cupeu cu coroană de marchiz. Și eu am crezut în examene, dar acum sunt prea cuminte ca să mai râdă de mine niște profesori ignoranți și leneși. În marea luptă a vieții nu este o lege fatală a meritului care să puie pe fiecare la locul lui. Oamenii de diferite valori, închiși în societate, nu se aseamănă cu lichidele de diferite densități turnate în același vas. Da, mon cher, în natură știm de mai nainte care va fi deasupra și care va fi dedesubt, în lume, însă, sunt nebuni care conduc pe oamenii cuminte, sunt pungași care împart dreptatea oamenilor cinstiți, sunt arlechini care legiferează pentru popoare serioase. Ei, ce i-a făcut pe nebuni, pe pungași și pe arlechini ca să se ridice și să domnească? Examenele? Universitățile? E altceva, Cosmine… e altceva… Este marea artă de-a nu roși de nimic și de nimeni!
— Prea bine, șopti cu asprime Cosmin, făcând semn amicului său ca să vorbească mai încet, poate să ai dreptate, dar noi vorbeam de altceva. De unde are Mănoiu atâtea parale?
Candian bău un pahar de vin, își îndreptă ochelarii și răspunse zâmbind:
— Secretul vieții este profund, și arta ei, vastă.
— Nu pricep, răspunse Cosmin, plecând ochii în jos, ca și cum s-ar fi rușinat de ceea ce nu pricepuse.
Candian îl lovi, repede și scurt, cu dosul palmei peste piept și începu să râdă.
— Nu pricepi? Eu cred că de un an de zile ai priceput. Cosmin tresări și zise răstit unui chelner:
— Băiete, castraveți acri! Cu ce să mănânc fleica?
— La moment… să viie! Chitaristul cânta o romanță de Cavadia . Roșu, cu capul pe spate, pișca, patetic și cadențat, coardele chitarei. Banda îl acompania, ușor și prelung. Dinicu, cu naiul la gură, sufla binișorbinișor în țevile groase și înalte.
— O cafea turcească… cu rom!… strigă Candian.
— Un tai-fas… să viiiie! La mo-ment… potrivită… cu caimac și cu romul ei… să viiiie!…
— Ești la prima foaie a vieții, continuă Candian, suflând în țigară. Oh! ce bine ai s-o înțelegi! De unde are Mănoiu parale?… Nu știi de unde… Apoi, după o pauză: Cu ce trăiește versificatorul nostru? Cu versurile? Operele lui, la băcănie. Cu gazetăria? Abia se îmbracă. Marea artă, Cosmine, nemărginita artă pe care tu, oricât te-ai înroși, o înțelegi, o bănuiești cel puțin. Unii din tinerii de astăzi au înțeles-o pe deplin. Și, după câtva timp, șopti, ca și cum și-ar fi vorbit sieși: A mea… mă costă… chestie de noroc…
Cosmin se uită drept în ochii lui Candian, și în privirea lui era întrebarea: “A ta, te costă? când n-ai de unde, cum te costă?”
— Numai eu am fost așa de copil ca s-o iubesc sincer, pe când ea ar trebui să mă iubească. Și, să-ți spun drept, n-am de ce mă sfii, pe ea ar trebui s-o coste.
Cosmin se uită țintă în ochii amicului său. Candian începu să râdă.
— Mon cher ami, reluă Candian după ce aruncă câteva roto Bariton și compozitor român, autor al unui mare număr de melodii pentru voce și piano.
coale de fum pe care le risipi suflând în ele, capitalul tinereții unora le dă femeie, altora le dă femeie, casă și masă…
Cosmin, de felul lui palid, se aprinse în obraji; tuși de câteva ori; răsuci o țigare; sorbi din ceașcă, deși nu mai avea cafea; se căută în buzunare fără a ști ce caută; scoase batista; o puse pe masă; scutură fărâmiturile; aruncă jos șervetul și batista.
— Mon cher… continuă vesel Candian după ce bău două pahare de înfundat… altora le dă femeie, casă, masă și bani, și la cei de geniu, femeie, casă, masă, bani și pozițiuni sociale. Mănoiu a ajuns până la bani. Cei mai puțin deștepți se opresc numai la masă. Ce copilărie! Dar după femeie, casă și masă absolut nimic nu se mai poate măsura cu ceea ce deja au comis…
Cosmin privi în tăișul cuțitului și îngână:
— Da, da, ai dreptate… tot ce urmează după primul păcat nu se poate compara cu primul păcat….
— Și până acum nu mă gândii decât la bărbații cinstiți, bătrâni și nenorociți, care au greșit să se însoare cu femei tinere. Dacă e vorba însă de bărbații care se ridică și se îmbogățesc prin turpitudini… o! în acest caz problema morală se schimbă, în acest caz păcatul comis contra lor este o dreptate, fiind pedeapsa păcatelor comise de ei; în acest caz crima chiar e mai de valoare decât virtutea, căci izbește acolo unde virtutea și legile nu pot să izbească. Banii unui cămătar, Cosmine, i-aș hrăpi cu amândouă mâinile. El a furat, eu fur. El scapă prin imperfecțiunea legilor și eu prin slăbiciunea femeii. Pentru ce aș imita virtutea lașă, care-și descoperă capul înaintea lui și-i întinde mâna? Ș-apoi, el a furat numai pentru el, eu, risipind, fur pentru multă lume: pentru birjar, pentru Capșa , pentru teatru, pentru croitor, pentru femei, pentru amici și chiar pentru săraci când nu mi-e lene să bag mâna în buzunar; și dacă fur pentru cineva mai puțin, este, desigur, pentru mine. Mănoiu are dreptate… Cafenea bucureșteană, pe Calea Victoriei, loc de întâlnire al scriitorilor și artiștilor.
— Mănoiu are parale… răspunse Cosmin, și ceru a doua sticlă de vin.
— Și parale, și dreptate. Xantup este un spoliator bătrân și nerușinat. A fost toptangiu, a dat faliment. A deschis o prăvălie de albituri, a dat faliment. A făcut multe și n-a scăpat decât grație unui prelat prăpădit după grațiile nevestii-și. A luat cu arendă un mare domeniu al statului și n-a plătit arendă nici până astăzi. În sfârșit, a stat un an la puscărie pentru al treilea faliment. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. Și creditorii se uită lung la el, ba unii îl salută. Și când legea este neputincioasă față de Xantup, și când cinstea întinde mâna lui Xantup, și când virtutea salută pe Xantup, este cineva mai puternic decât legea, decât cinstea și decât virtutea: Mănoiu. Madame Xantup trăiește cu Mănoiu, și Mănoiu cu milioanele lui Xantup.
— Da… dar e dezgustător, e dezgustător, zise Cosmin trosnindu-și degetele.
Dinicu cânta Miserere și naiul lui izbutise să smulgă aplauzele mulțimii. De la o masă se auzi glasul răgușit al unui faimos bețiv, urmașul degenerat al unei mari familii:
— Ah! aaah! la-să-mă… la-să-mă, Dinicule… să mă vezi mort, Dinicule… încă o dată Trovatorul!
Un tânăr cu chef, bufnind de râs, strigă:
— Bravo, Prințule, ești nemuritor! Câțiva ofițeri aplaudară, râzând cu hohote. Dinicu începu iarăși Miserere.
— Iată cine, în felul lui, este un artist neîntrecut, zise Candian, arătând amicului său pe Prințul de care râdea lumea. Așa de mult bea, că nu mai mănâncă. Câteva măsline și doi-trei țâri, trași prin spuză, și încolo, toată ziua, țuică, vin și pelin. De unde Arie patetică din actul al IV-lea al operei italiene Il Trovatore de Giuseppe Verdi (1813-1901). Il Trovatore, operă italiană; libretul de M. Salvatore Cammarano și muzica de Giuseppe Verdi.
bea? De unde bani? N-are chioară lăscaie și bea necontenit. Te rog, privește-l. Abia se ține pe picioare. Nu vezi cum caută altă masă cu alți cunoscuți? Ce artist, mon cher, ce artist! Cu cât meșteșug se supără pentru ca ceilalți să râdă și el să aibă dreptul ca să le zică: “Haiti… ai râs?… o sticlă de pelin… și nici două, că te plesnesc!” Într-o zi Mănoiu i-a pus sare în paharul cu pelin. Prințul a băut, a trântit paharul jos, a ridicat sprâncenele, parc-ar fi fost un bas în rolul lui Mefistofele, și-a rânjit cei doi dinți negri din gingia de sus și a strigat răgușit și satanic: “Mănoiule, mi-ai stricat șmahul, păcătosule! Băiete, să treci la domnul patru oca de pelin… ai auzit?… marș! marș! că te plesnesc!” Noi am râs, băiatul care ne servea a râs, dar Prințul și-a asigurat pelinul pentru o noapte. Ce artist, mon cher, ce mare artist!
Cosmin închise ochii, și în acea clipă îi scăpără iarăși tabloul de la început: un cap năuc, afundat într-o pernă soioasă… și mângâierile furișate ale aceleiași femei… și cei doi ochi albaștri, melancolici, mustrători…
Vântul începu să bată. Frunze late se desprind din ramurile platanilor și legănându-se în aer cad tremurând și ușurel.
— Îmi pare rău că n-a mâncat și Mănoiu cu noi. Sunt două luni de când nu l-am văzut. Poate să plec peste trei zile…
— Unde?
— La Câmpulung.
— Singur?
— Da.
— Și madame… Sașa Malerian… rămâne… în București? Cosmin se răsti la băiatul care-i servea:
— Dumitre, socoteala!
— Nu mergi cu mine la “Noua generație”?
— Nu, n-am fost niciodată și nu cunosc pe nimeni.
— Și dacă nu-i cunoști? Mai întâi că toți sunt cu ochii la bancher… dar tu ești încă fată mare… În curând te vei convinge că anii de modestie sunt ani pierduți…
— Zece și șaptezeci și cinci, domnule Cosmin, zise chelnerul, citind repede pe un carton roșu: “Zece bani țuica, douăzeci pâinea, unul și cincizeci înfundata, cincizeci supa, șaptezeci fleica, trei și cincizeci ruginita”…
— Bine, bine, îi zise Cosmin, aruncând pe masă un bilet de douăzeci de lei.
Chitaristul, cu capul întins pe spate, cânta “doi ochi am iubit într-a-mea viață”, iar Prințul repeta, scuturând din cap, “unul chior și altul cu albeață” .
În stradă cei doi prieteni se despărțiră.
— Când ne mai vedem? întrebă Candian.
— Nu știu, răspunse Cosmin. Șansă bună dacă te duci la “Noua generație”.
— Nu cred, căci astă-seară avem o bacara spartiană. Jocul de cărți cu femei îl numeau cei din cercul lui Candian și Mănoiu “academie liberă, palestre sau bacara spartiană “.
II
“Același, același cinic”, șopti Cosmin, apucând pe Strada Academiei.
Cerul era senin; stelele sclipeau ca niște ochi de aur; un vânt ușor, în zăpușeala acestei nopți de iulie. Zidurile dogoreau. Cosmin mergea fără să știe încotro. În capul lui, o adevărată răscoală. Venise la birt ca să uite o mulțime de impresii, și acum pleca mai tulburat de cum venise. Viața sa i se desfășura cu o limpezime neîndurată. Scenele îi păreau atât de vii, că le trăia din nou în clipe repezi, întocmai cum le trăise altădată în zile și nopți lungi.
Când a venit din orașul B… și s-a înscris la Facultatea de drept, era sărac, rău îmbrăcat și hotărât sa învețe carte. Ce vis frumos, primul lui vis: să rabzi, să lupți, să învingi, și înaintea învingătorului lumea să-și descopere capul. Acum s-a dus sărăcia lucie, dar cu ea s-au dus și iluziile.
Când a intrat în sala Facultății de drept, era cel mai rău îmbrăcat. Ce-i păsa? Va fi cel dintâi la examene. La început acest “ce-mi pasă!” fu pentru provincial o supremă mângâiere. După câteva săptămâni însă începu să-și piardă farmecul. Într-o zi, intrând în odăița lui săracă, deschise un volum de drept roman. După câteva minute de citire ochii îi alunecară pe rândurile negre ca pe ceva luciu. Colegii săi, cu cămăși curate, cu haine croite pe trupul lor, cu ghete lustruite, cu ceasornice și lanțuri de aur, cu mănuși, cu portofolii la subsuoară. El, cu o redingotă veche, neagră odinioară, cu pantaloni roși, cu ghetele scâlciate, cu cămașa mototolită și de o culoare nehotărâtă. De astă dată, “ce-mi pasă!” îl întristă. Rândurile dreptului roman începură a juca. Pleoapele i se închiseră puțin, iar împrejurul literelor tremură fantastic o bură de scântei albastre. De ce când ceilalți discută o chestie de drept, cum de obicei se întâmplă în anul întâi, nu se găsește unul ca să-l întrebe și pe el ce crede despre cutare controversă? De ce când ies de la cursuri ei pleacă discutând, iar pe el îl lasă singur, îndărăt, cu caietul de note în mână, un sul sărăcăcios de hârtie vânătă? Și de ce cu toții se adună în jurul unui fleac, strâns încheiat într-o redingotă de postav fin? Chiar profesorii — unul care se încurcă la citațiile latinești, greșind necontenit timpurile, și altul care citește pe niște foi îngălbenite de douăzeci de ani -chiar și ei nu se uită la el, ca și cum nu ar fi în clasă. Ah! nu e de loc o copilărie. În liceu, același lucru. Cu cât erai mai rău îmbrăcat, cu atât observațiile erau mai aspre și mai nedrepte. Șapte ani a luat premiul al doilea pentru că un coleg al său era bogat și fiul vicepreședintelui Camerei. Firește, “premiul întâi” venea la școală îmbrăcat ca o păpușă, cu părul lins și cu cărarea aleasă drept din creștetul capului. “Ce-mi pasă!” a zis șapte ani. În facultate, în câteva săptămâni, se dezgustă ca de o jucărie potrivită numai cu o vârstă oarecare, în liceu “ce-mi pasă!” era puternic ca iluziile unui copil. Ș-apoi, cine înșira pe tablă mai repede ca el formulele algebrice? Cine desena mai corect mașinile din fizică? Cine răspundea la toate mai bine ca Iorgu Cosmin? Acum lucrurile s-au schimbat. La facultate, proștii dau din cap; prostia este bine îmbrăcată și are neamuri cunoscute; iar tu stai smirna, cu zdrențele pe tine, sau iei serios note, pe când prostia continuă a da din cap, prefăcându-se că scrie. În facultate ești deja în lume: judecat după aparență. Nimeni nu are vreme ca să te examineze și să te cunoască. Of! ce n-ar fi dat Cosmin ca să-i fi pus o dată la concurs, o singură dată! Dar concursul este arma copiilor. În lume aparențele hotărăsc, și obișnuitul “ce-mi pasă!” devine ridicol.
Cu cincizeci de lei pe lună pentru casă, masă, îmbrăcăminte și cărți este cu neputință.
După două luni de la sosirea lui în București, se hotărî să ocupe un loc de copist. La tribunale, la ministere, pretutindeni în sfârșit, cei mari și-au aruncat de sus o privire rea asupra lui. Rău îmbrăcat, fără sprijin, nici barem o carte de vizită cu câteva cuvinte…
Două luni și-a plimbat în zadar, pe la diferite autorități, redingota înverzită de soare, ghetele scâlciate, pantalonii cu cogemite genunchi, fruntea umilită și obrajii aprinși de rușine. S-a hotărât să dea lecții la vreun pension, fie și de domnișoare. Una dintre directoare, care de un an de zile anunța continuu că-i trebuie “un profesor, bacalaureat, care să predea matematicile și istoria la patru clase gimnaziale, și gramatica, caligrafia și desenul, la două clase primare”, când l-a văzut s-a uitat lung la el și i-a zis: “Domnul meu, îmi pare foarte rău, domnul meu, că te-ai deranjat, dar mi s-a recomandat un alt tânăr, domnul meu”. O lună de zile a mai citit acel anunțiu în ziare. Firește, domnul meu fusese rău îmbrăcat. Avusese dreptate tatăl său, un bătrân grefier din orașul B…: “Fătul meu, îți dau tot ce pot să-ți dau, dar n-are să-ți ajungă. În București viața este scumpă, și tu ești mare. Dacă ai vrea, te-aș trimite la profesorul Paul Malerian. Îl cunosc de mult. Și el și nevasta lui sunt oameni buni și stau bine. Cred că cu plăcere te vor găzdui. Voi plăti ceva, iar restul să-ți fie de haine, cărți… ești de douăzeci de ani… nu mai ești copil.” Cu câtă mândrie răspunsese atunci: “Ce-mi pasă! voi trăi cum voi putea!” După o jumătate de an de răbdare și de luptă, Iorgu Cosmin se hotărî să ceară de la tat-său scrisoarea umilitoare cu care să cerșească adăpostul unor necunoscuți, al doamnei și al domnului Malerian. Dar cum or fi ăști oameni? Buni? Atât nu e destul. Or fi având copii? Tatăl său nu-i spunea nimic în scrisoarea care se termina cu aceste cuvinte: “Te vor primi cu bucurie. Ești mare, fii cuminte. Eu sunt bătrân, ca mâine o să închid ochii.”
Străzile i se clătinau sub picioare. Făcea un drum la sfârșitul căruia imaginația îi deschidea o prăpastie. Inima i se bătea cum numai la examene o simțise. Mândria inocentului de douăzeci de ani era învinsă. Nu făcuse nimic în viața lui, afară de premiul al doilea din liceu, și totuși, i se părea că se aseamănă cu un erou care întinde mâna și cere de pomană.
Oh! prima scenă… ce lumină!… ce întuneric!… A intrat în curte. Un câine lățos îl latră. Câinii nu pot suferi pe cerșetori. I s-a bătut inima, apoi n-a mai simțit-o. A pus mâna pe telul clopoțelului. A sunat. În adevăr, a sunat. S-a sfârșit. Ce rău era îmbrăcat! O servitoare i-a deschis și l-a întrebat pe cine caută. Ce-a răspuns nu și-aduce aminte. I-a dat scrisoarea. Servitoarea l-a poftit în intrarea de jos. “Domnu Paul nu este acasă. Cuconița e sus.” Sus s-aud două glasuri fragede: “De la cine e, mamŕ?”, “Cine-ți scrie, mamŕ?” Aude, sau i se pare? “Bătrânul Cosmin, un om de treabă, care a găzduit pe Malerian când a fost greu bolnav.” “Când a fost tata așa de bolnav, mamŕ? Ce boală, mamă?” “Înainte de-a se însura… Acum bătrânul Cosmin se roagă ca să primim în casă pe fiul său, neputând altfel să urmeze la facultate. E foarte sărac.” Iorgu Cosmin vroi să fugă, dar nu i se dezlipiră picioarele. “Săracul, să-l primim, ai? ce zici, mamŕ?” “Bietul Cosmin, ne vorbește de plată, îi e rușine… vrea… să ne plătească ceva… Băiatul trebuie să fie afară… Să-i dăm odăița din fund… Tată-său a făcut un mare bine lui Malerian.”
Nu, săracul nu e afară, e în sală. A auzit tot. Oh! cei de sus să isprăvească odată… o femeie… două domnișoare… vorbesc… le e milă de dânsul… “săracul”… “odăița din fund”… “Mamŕ, o să mănânce cu noi?” Un glas rău. Desigur, nu este al aceleia care zisese repede “să-l primim, mamŕ”. “Mamŕ, la masă să nu-l pui lângă mine.” Ce rușine! Abia-și stăpânește lacrimile. Un lung oftat umplu sala. L-or fi auzit? Conversația s-a oprit imediat. O femeie coborî scările, înaltă, mlădioasă, cu ochii negri, scânteietori, ca de pisică. O mână îi alunecă pe plimbul scării, iar cu cealaltă își ridică puțintel rochia, ca să nu se împiedice. Ce picior elegant! Pielea ghetelor, ca elitrele de cărăbuș. Doamna Sașa Malerian. Cosmin pleacă ochii în jos; își vede ghetele; cea din dreapta e ruptă. Mai bine și-ar fi cumpărat o pereche de ghete decât pe Demangeaț . Cu tot dreptul roman nu poți să cârpești o gheată. Ce curios! Îi vine să râdă de ghetele lui. Când doamna Malerian se apropie, el nu mai simți nimic.
Frumoasa doamnă îi vorbește blând. Totuși, privirea ei parcă-l taie. Nu-i răspunde decât: “Da, nu, da”. Frumoasa doamnă i-a dat brațul. Se urcară pe scară. Se împiedică de cea din urmă treaptă. Ce bogată sală! Plante cu foi mari, ghivece cu zambile, două portrete, mărime naturală, ea și, desigur, el, dl Paul Malerian. Ce urât și bătrân, pe lângă ea!
— Valeri, Gelina! strigă doamna Malerian. Un glas rece și ascuțit. Să fi strigat altcineva în acest gât rumen și rotund? Ușa din dreapta se deschise binișor. Sunt ele. Și în fundul urechilor le aude cuvintele. Care a fi zis: “Săracul, să-l primim, ai, ce zici, mamŕ?” și care: “Mamŕ, la masă să nu-l pui lângă mine!”
— Fetele mele, dle Cosmin, Valeri și Gelina, așa-i zicem noi, din Angelina.
Valeri, aidoma ca mă-sa. Aceiași ochi, același nas subțire cu nări mișcătoare, aceeași frunte, același par negru, aceeași talie, același glas limpede și tăios. Desigur că la masă nu va sta lângă dânsa. Gelina e blondă, cu părul ca un fum, palidă, subțirică, foarte subțirică, și ușoară ca și rochia ei de fular alb cu bobițe Joseph-Charles Demangeat — jurisconsult francez, profesor de drept roman la Facultatea de drept din Paris începând din 1862.
negre. Ce ochi! Albaștri, leneși și melancolici. Desigur, Gelina zisese: “Săracul, să-l primim”… Și cuvântul “săracul” se scuturase de mila nesuferită cu care se încarcă pe buzele tuturora. Și el putea să-i zică: “Săraca, ce puțin sânge! Săracii ochi, ce melancolic privesc!”
Și de-aci încolo?
Cosmin se șterse de năduseală. Ajunsese la Episcopie. Cinismul lui Candian îi răscolise viața, îi aprinsese imaginația, îi deșteptase conștiința. Se opri. Privi la trăsuri, la felinare, la oamenii care se plimbau ca să răsufle de căldura de peste zi. Se încercă să vadă, să vadă mult și bine, ca să-și oprească gândurile. Imposibil.
Dacă s-ar întoarce la birt? O idee. Ar putea bea, singur la o masă, deși nu are obiceiul să bea.
Da, a scăpat de veșmintele sărăcăcioase. Paul Malerian nu-i ia nici un ban. Și de ce l-a îngrijit ca pe-un copil al său? A aflat mai târziu… “Ești mare… să fii cuminte”… parcă așa se sfârșeau toate scrisorile tată-său. Era în adevăr mare, dar cuminte… ce va să zică a fi cuminte?… Cât de cuminte își închipuia că mângâie obrajii palizi ai Gelinei când sufla în lumânare! Ce cuminte se adâncea în ochii ei albaștri și misterioși! N-ați auzit niciodată de glasuri care mângâie cu orice cuvânt? Ș-apoi, frumusețea este în noi, iar nu afară din noi. Dintr-o privire, dintr-o ridicare sfiicioasă a rochiei, dintr-o vorbă, dintr-un surâs, noi dregem nasul, colorăm ochii și părul, dăm o voluptate fermecătoare formelor… ne batem joc de ochii noștri și de perfecțiunea statuilor… Urâtă?… Frumoasă?… Despre toate acestea răspund iluziile fiecăruia. Ochii nu sunt de vină. Și nimeni nu e de vină. Chiar acum, când se simte robit de altcineva, ce poate să zică despre acele licăriri albastre? Că sunt reci? Or fi, dar au adâncimea și misterul unor prăpăstii.
Ah! Doamne, de ce nu i-a spus nimic… nici un semn… absolut nimic…
În locul ei altcineva a vorbit. Ești de carne și de nervi, simți și te naști cu patimi, ș-apoi, de douăzeci de ani… și inocent!… Nimeni nu-și dă seama de puterea fatală a inocenței… Este destul să-ți șoptească: “Ce-o fi aceea… tu nu știi, și alții sunt fericiți”… Îngerul rău este curiozitatea inocenței. Sașa Malerian a suflat… a stins cele două lumini albastre… a vorbit așa, că inocența lui i-a șoptit: “Ce fericire!” Cine ar fi rezistat la fericire?… Ochii ei sunt verzi, cu scântei roșietice, ca de pisică lacomă…
La început a fost ca la toate începuturile… Un braț care se încolăcește de brațul tău, înfiorându-te… Un surâs neînțeles și plin de înțelesuri vagi și căldicele… O răsuflare apropiată de obraji… O mică greșeală… să se rezeme cu pieptul de masă tocmai unde sunt mâinile tale… și să simți pe mâini un piept rotund și apăsat… tot din greșeală… “Ah! pardon!” Ș-apoi un surâs viclean, care-ți spune clar: “Ce naiv! nu vezi că nu m-am înșelat?”… Apoi un vals în trei pași… o încercare… Iarăși o greșeală… a uitat ușa deschisă când își punea corsetul, și pieptul i se mișca puternic… tot din greșeală… în sfârșit (inocența fiind prea sperioasă), o vorbă… una singură… Cele două lumini albastre și melancolice… fiind numai de șaisprezece ani, n-au avut curaj să o spuie… Și lacrimi… și sărutări… frica de-a nu fi auzite le dau farmecul pe care niciodată nu-l vor avea în libertate deplină…
Cine nu s-ar fi convins? El n-a putut rezista. O pasiune violentă nu poate trăi în brațele unui bătrân urât, gârbov și năuc… Cum să n-o creadă?… S-a uitat la ea și s-a uitat la el!… Ș-apoi, când Sașa i-a spus durerile vieții, cu lacrimi care îi măreau ochii, i-a fost cu neputință să nu o creadă, să nu o înțeleagă, să nu o ierte și să nu o iubească.
Paul Malerian a agonisit până la patruzeci și cinci de ani, ban pe ban. Profesor, cărți didactice, lecții private, viață calică. A ajuns cu bani și cu moșie, apoi a căutat o fată tânără, frumoasă și săracă. Ce greșeală neiertată pentru un negustor! Pe când strângea un capital, risipea pe celălalt, și tocmai pe acela care trebuia unei fete tinere și frumoase. Bătrânul fusese maniac și poate că e nebun. Cinci ani înainte ca să se însoare, l-a apucat o furie, și-a luat averea pusă în bonuri, s-a suit în tren și, sosind în orașul B…, a intrat într-o casă din apropierea tribunalului, fără sa știe a cui este. S-a culcat și a adormit cu banii rispiți prin odaie. Grefierul Cosmin, întorcându-se acasă, l-a găsit dormind astfel. Un necunoscut și atâtea bonuri! După trei zile, i-a trecut, și-a venit în fire și, socotindu-și avutul, nu-i lipsea nici un ban. De unde știa Sașa acestea? Furii i-au venit de mai multe ori. Într-o zi, ea citise o scrisoare adresată lui Cosmin, grefier la tribunalul din B…, uitată de Malerian pe birou, în bibliotecă… acolo unde el a cerut acum să-i puie patul… unde geme cu capul afundat într-o pernă murdară…
Cum dar să nu te învingă acest corp care se mlădie și te apasă, acești ochi măriți de suferință și de pasiune? Cum să nu cedezi unor sărutări care se sapă în obrajii tăi?… Ce de viclenii, câte minciuni, câte curse întinse bătrânului!… Cum s-a schimbat odăița din fund!… La miezul nopții, uneori și mai devreme, s-aud niște pași ușori și un fâșâit de fuste ca o adiere de vânt. Este ea. Ea cu mâna ei încuie ușa.
Mult timp n-a priceput nimeni. Nici el? Dar de ce adeseori, după miezul nopții, se plimba cu pași mari prin odaie?… Spunea pe dinafară versuri din Horațiu… Nici cele două lumini albastre, care îi tulbură fericirea, n-au bănuit nimic? Dar de ce se uită așa la dânsul, pironindu-și ochii drept în ochii lui, până când îl învinge? Nu se poate, ea știe, cel puțin el simte aceasta, este convins fără nici un fel de probă. Ce fericire dezgustătoare!
Numai atât? Ceva mai grav. De o lună, Paul Malerian a căzut la pat. Se vaietă că-l doare. Ce l-o fi durând? Nu spune. A gonit pe doctor și a poruncit să-i coboare patul în biblioteca a cărei ușă dă în intrarea de jos. Nu vrea să-i primenească patul. Mâinile uscate îi cad ca niște oase pe capul lui mare, afundat într-o pernă galbenă și soită de nădușeală. Până acum trei zile înghițea câteva linguri de supă, la dejun și seara, pe care i le da Sașa cu mâna ei. Și după ce o mângâia, începea să plângă, repetând aceeași frază pe care o spunea de două luni de zile: “Sașo, iubita mea, omul nu moare decât după ce-l uită ceilalți”. Valeri plânge sus și îi e frică să-l vadă. Numai Gelina îi vorbește de mai multe ori pe zi și, când se urcă sus, se uită la mine și mai lung și mai neclintit.
Cea din urma fază. Aseară a strigat Sașei: “Fugi… du-te… odăița din fund… să nu te vadă fetele!”
În sfârșit astăzi, pe la șapte ore, pe când cobora scara în vârful degetelor, o clipă i-a zvâcnit inima. Bătrânul vorbea tare. L-a auzit bine, și cele din urmă cuvinte îi sună și acum în fundul urechilor: “Mi-zera-bil grefier, mi-a lăsat banii și mi-a răpit onoarea!” Un hohot de râs și-apoi nimic. El a fugit, da, a fugit, și bătăile inimii nu i s-au potolit decât după ce a venit Candian.
E fericită sau nefericită asemenea viață? Iată întrebarea care-și puse Cosmin reîntorcându-se la “Costandin”, hotărât să bea, să bea mult, să fumeze și să uite tot.
E unsprezece ore, noaptea. Cosmin se așează la o masă din fundul grădinii și cere o sticlă de vin negru. N-au mai rămas decât prea puțini oameni, și toți beau, râd, discută, strigă. Prințul n-a plecat. E la o masă între doi ofițeri. O țigară stinsă i-atârnă pe buza de jos. Din când în când strigă la sublocotenentul care-l trage de barbă: “Lasă-mă… uf! fugi! piei dinaintea ochilor mei, piei, scârnăvie!” Dinicu începu Ciocârlia. În grădină e un miros greu de vin, de tutun și de bucate. Mesele sunt ude și pătate cu cafea. Cei care au mai rămas cer “baterii”, țigări, “taifasuri” și “tararale” cu coniacul lor. Nu e unul care să nu soărbă din cafea sau să nu aducă la gură un pahar de vin cu borviz. Cosmin ceru a doua sticlă de vin. Băiatul care-l servește destupă sticla privindu-l mirat. Nu l-a văzut niciodată bând așa de mult și în neștire. Aprinse o țigare; o fumă repede; aprinse alta, și alta, apoi ceru un pachet, cu carton, mare, de un franc”.
A treia sticlă. Cosmin bea repede, nervos; ochii i s-au înroșit și-i lăcrimează. În fundul urechilor aude un vuiet depărtat. Niciodată n-a simțit așa greutate la tâmple. Ei, dar ce să fie! Firește că nimic… Ce ciudat! Să se sperie el, tânăr și viguros, de un bătrân bolnav și nebun!… Și cum se sting culoarea și puterea ochilor albaștri… O copilărie… Farmecul lor nu e decât un caprițiu al imaginației… Ce e iubirea?… Capriciu?… Boală?… Ce vin rău și prefăcut… Desigur că e prefăcut… Ce-a băut pentru ca să-i vie amețeală? Nimica