Cerul e infinit și albastru. Prin imensitatea lui zboară suflete neprihănite, jucându-se.
Jos, Pământul e rece și brăzdat de tuneluri din piatră precum cele prin care circulă trenul. Sunt întunecate, acoperite cu mușchi umed ș-ascunse privirilor. Intrările sunt acoperite c-o membrană gelatinoasă, mată, prin care nu respiră nimic.
În timpul acesta sufletele chiuie de bucurie și zboară libere pe cer. Câteodată, din greșeală sau neatenție, câte unul străpunge, în viteză, membrana unui tunel. În clipa aceea aripile pline de gelatină i se absorb și el cade rostogolindu-se adânc în tunel precum o vrabie ce nu știe să zboare.
La început nu vede nimic. E întuneric în jur.
Încearcă să deschidă ochii și să-nțeleagă unde se află. E acum fără puterile magice din cer. Doar bâjbâie, și-i trebuie ani până învață să meargă și să stea drept, pe picioarele lui.
Uneori zărește lumina cerului cum pătrunde firav prin membrana de la celălalt capăt al tunelului. Acolo vrea s-ajungă! Trebuie să scape din locul ăsta! E atât de umed, murdar și-ntunecat!
Începe ș-aleargă. Mulți, mulți ani… Dar e greu, ca-ntr-o mlaștină. Cade și se ridică de nenumărate ori. Nu înțelege ce e acolo. Totul e lipicios, mirositor, neclar. Se ciocnește din când în când de alte suflete ce aleargă și ele bezmetice spre lumină. Sau în direcția opusă.
Pe măsură ce se apropie de capăt se simte tot mai greu, plin de dureri și fără puteri. Nu mai poate alerga. Abia se mai târâie ajutat de-o cârjă.
Ajunge-n cele din urmă la finalul tunelului și vede, prin membrană, cerul albastru și puternic. Cu ultimele puteri o rupe și iese.
Aripile-i cresc la loc, soarele-i dă puteri, și, amețit, se ridică spre cerul infinit unde regăsește și se joacă cu alte suflete prietene scăpate din tuneluri.