O calatorie de 5 - 7 minute in lumea magică a povestilor 💤
La marginea satului traiau, într-o cocioaba de chirpici, un barbat si o femeie. Erau atât de saraci ca nici farfurii din care sa manânce nu aveau. Se hraneau cu ce primeau de la alti oameni milostivi din sat.
Genunchii li se tocisera, iar degetele li se chircisera de-atâtea rugaciuni, dar Dumnezeu parca-si astupase urechile. Nici un banut nu le arunca pe drumurile ce le bateau zilnic în cautarea unui strop de viata. Seara se întorceau atât de amarâti de parca cineva le-ar fi macinat sufletul între doua pietre de moara.
Casa de poveste in care traiau cei 2 oameni sarmani.
Nu trecu mult si soarta îi îmbogati cu o noua povara: femeia nascu un copil.
Vrând-nevrând, crescu si el din mila satului. De mic se obisnuise cu greul. Rabda de foame zile întregi fara sa plânga. Chiar daca ar fi plâns, tot nu s-ar fi gasit ceva de mâncare. Iar plânsul l-ar fi înfometat si mai rau.
Ziua rascolea prin gunoaiele satului. Uneori gasea hrana atât de stricata încât nici câinii vagabonzi nu s-ar fi apropiat de ea. El, în schimb, o înfuleca bucuros. Apoi încerca din rasputeri sa-si înlature greata; vomitând, si-ar fi golit stomacul si asta ar fi însemnat foame din nou.
Seara se plimba pe ulitele satului batând si cersind la portile oamenilor. De multe ori acestia aruncau cu câte ceva dupa el. Copilul – plin de speranta – nadajduia sa fie o bucata de pâine uscata. Dar nu erau decât pietre tari si ascutite aruncate cu rautate si ura.
Avea multi prieteni: câinii vagabonzi cu care împartea pâinea mucegaita, vrabiile care îsi facusera cuib chiar deasupra coltului în care dormea el, ciorile cu care scormonea muntii de gunoi.
Dar asta nu era de-ajuns. Simtea ca trebuie sa existe ceva mai mult. Ceva mai fin decât nasul umed al unui câine, mai dulce decât un ciripit de vrabiute, mai puternic decât un croncanit de cioara. Ceva pe care doar alti copii de vârsta lui i-l puteau oferi.
Deseori îi privea cum se adunau în poiana spunându-si taine ce i se pareau sfinte. Ar fi dat toate cojile alea de pâine tari si gustoase doar sa afle ce-si vorbeau. Le-ar fi ascultat povestile cu urechi de pisica. I-ar fi tinut de mâini precum pietrele pretioase. Si ce s-ar mai fi jucat ! Ar fi sarit cu ei sa rupa salele pamântului. Ar fi chiuit sa sparga timpanele vailor. S-ar fi învârtit sa ameteasca stelele.
Dar nu. Copiii nu vroiau asta. îsi aveau ei întelesurile lor de oameni superiori ce-si primeau micul dejun la pat, ce erau îmbracati de parinti sau bunici, si aveau rezervate câte doua ore de somn în fiecare dupa-amiaza.
Copilului cel sarman nu aveau ce sa îi spuna. îl priveau cu coada ochiului, îsi dadeau coate si apoi izbucneau în râs fara ca cineva sa fi spus vreo gluma.
De multe ori se ascundeau pândindu-l din umbra casei. El stia ca sunt acolo si se umplea de tristete. Trecea, se prefacea ca nu-i vazuse si se îndrepta spre locul sau preferat: muntele de gunoaie. Acolo tot timpul se gasea cineva sa-i sara în brate si sa-l linga pe fata.
Cu un singur lucru nu era împacat: auzise si el povestea Mosului care-n fiecare seara de Crăciun cobora din vazduh într-o sanie argintie plina cu daruri ce-ti luau ochii. Mosul intra din casa în casa si împartea munti de jucarii si dulciuri copiilor cuminti.
Si el era un copil cuminte si bun. Fiecare bot de mamaliga mucegaita îl împartea cu câinii strazii. Puilor de vrabie le aducea apa în causul palmei. Nu le cerea nimic parintilor, sa nu-i necajeasca si mai tare. Era cuminte ca un firicel de praf.
Si, de aceea, în fiecare seara de Crăciun – tremurând – îl astepta pe Moș. Se uita pe geam si vedea casele din sat ce se colorau, una câte una, cu salbe sclipitoare.
– Dupa aceea Mosul va veni la mine! Sau dupa aceea! Sau dupa aceea!…, îsi spunea copilul. Dar se însela … De fiecare data …
într-un târziu, rupt de somn si deseori slabit de foame, adormea. Era noaptea celor mai frumoase vise. Se facea ca troiene de jucarii asteptau sa intre în casuta lor. Nici nu stia cu care sa se joace prima data. în vis, ciocolata i se naclaise pâna la urechi. Iar bradul parea smuls din soare.
brazii din povesti cresc in soare
Dimineata, cauta înfrigurat bradul si jucariile pe care le visase. Degeaba însa: mosul nu-i lasase nici macar un petec înnodat.
Era atât de necajit încât îsi ascundea capul sub perna si plângea cu lacrimi mari ce nu se mai sfârseau.
Mama încerca sa-l linisteasca spunându-i de fiecare data aceeasi poveste: casuta lor se afla departe, la marginea satului, si Mosul prea-ncarcat de daruri nu mai apucase sa ajunga si la ei. Zorii de ziua îl prinsesera în drum spre ei, dar razele soarelui erau un semnal pentru sania fermecata care trebuia sa se intoarca de-ndata spre palatul din tara gheturilor fara ca Mosul sa o mai poata opri din drum.
Dar tot mama îi promitea ca iarna urmatoare Mosul, ajutat de mai multi spiridusi, se va grabi îndeajuns de mult încât bradul mult visat sa lumineze si casuta lor.
în aceasta promisiune copilul îsi punea toate sperantele. Visele lui de peste an se hraneau din aceste vorbe ale mamei. Nimic din lume nu l-ar fi facut sa creada altfel.
Anii se furisau încetisor unul câte unul. Dar Mosul nu se grabea niciodata destul pentru a ajunge si în locul unde era cel mai asteptat: în coliba de la marginea satului. Lacrimi tot mai mari curgeau pe obrajii îngalbeniti de asteptare, iar crapaturile peretilor se saturasera sa tot auda povestea Mosului celui lenes.
într-o toamna, copilul se îmbolnavi. Foamea, mâncarea stricata, mizeria, îl doborâra la pat.
Zacu multa vreme în inconstienta cu febra mare. Parintii vegheau pe rând la capatâi, hranindu-l cu ce aveau mai bun: niste coji de pâine pe care le pastrasera, ascunse dupa soba, pentru zile grele de iarna.
Se apropia Crăciunul. Copilul, în clipele de luciditate, îsi amintea de promisiunea mamei: anul acesta Mosul se va grabi sa ajunga si la el.
Zilele, pline de chin, se spargeau una câte una. Gramajoara de coji de pâine se facea tot mai mica. Copilul însa, era tot mai bolnav. Noaptea ochii îi puroiau, iar pleoapele i se lipeau ca o cicatrice.
Veni si seara de Crăciun. Cerul era senin, iar stelele clipeau norocosilor.
Speranta mai sufla putina viata în sufletul bolnavului. încerca sa se ridice din pat, dar nu reusi.
Parintii, rupti de oboseala, dormeau într-un colt al camerei. Stateau strâns îmbratisati ca doi oameni carora le era teama ca nenorocirile sa nu-i loveasca despartiti.
Copilul, în schimb, era treaz. Astepta. La fel cum asteptase în fiecare an. Astepta un brad acoperit cu pui de stele, un ursulet de plus, o cutie mare de bomboane si prajituri sa nu mai încapa în bojdeuca lor.
Undeva, dupa miezul noptii, usa scârtâi încet.
– E Moș Crăciun ! îsi zise. Si ochii i se umplura cu lacrimi de bucurie. Era cel mai fericit copil din lume.
Vazu o umbra mare apropiindu-se.
– îmi aduce darurile la pat ! se bucura din nou copilul.
Umbra își deschise haina lunga si scoase de sub ea o coasa neagra cu lama ascutita ca o scânteie. O apuca strâns, cu ambele mâini, si lovi cu sete în inima copilului…